- Prețul de pe carte… e cel final?
Vǎzȃnd cǎ nu primește niciun rǎspuns, repetǎ:
- Prețul de pe carte e cel final? Domnu`?!
Cel vizat de ȋntrebare afișǎ un zȃmbet ironic, aproape disprețuitor, ȋntorcȃnd capul spre bǎrbatul ȋnalt, exagerat de slab, ȋmbrǎcat cu un tricou alb peste care avea o vestǎ de mohair. Ȋi rǎspunse, ȋn silǎ, rostind tare cuvintele, sacadat, pentru a fi bine ȋnțeles, mǎcar de data asta:
- Tot ǎla, domnule! Aceeași ȋntrebare mi-ați pus-o și ieri…
M-am apropiat sǎ vǎd titlul cǎrții atȃt de mult doritǎ de bǎrbatul de șaizeci de ani, ce-l agresase pe vȃnzǎtor douǎ zile la rȃnd cu aceeași ȋntrebare. Era o enciclopedie ilustratǎ, o carte foarte groasǎ, cu un preț, bǎnuiesc, pe mǎsurǎ. Doar atȃt am putut citi, ȋn grabǎ - Enciclopedie ilustratǎ a…
Omul ȋși dorea din tot sufletul acea carte și-i dǎdea tȃrcoale de douǎ zile, cum ar da un cȃine hǎmesit unei mǎcelǎrii…
E foame de carte, m-am gȃndit.
Mai ȋncolo, o doamnǎ scundǎ, trecutǎ de prima tinerețe, blondǎ și bine rujatǎ, se adresǎ celui pe care ȋl ținea de braț și cu care se plimba printre cǎrți, agale:
- Așa-mi place sǎ vǎd multǎ lume adunatǎ aici! Asta-nseamnǎ cǎ oamenii sunt dornici de carte.
Vocea ȋi rǎmase ȋn urmǎ, cǎci m-am ȋndepǎrtat ȋndreptȃndu-mǎ spre un stand unde avea loc o lansare de carte. Un semicerc alcǎtuit din oameni veseli, vizibil mȃndri de cel care stǎtea pe un scaun, aplecat asupra unei cǎrți și citind cȃt putea de tare… niște versuri. Era ȋmbrǎcat complet ȋn alb, pentru a se asorta copertei cǎrții pe care o dǎruia ȋn acele momente viitorimii. Citea și citea… Un domn aflat ȋn stȃnga lui aproba din cȃnd ȋn cȃnd, fie printr-un cuvȃnt - da! așa-i! - fie printr-un rȃs zgomotos:
- Vezi?! spunea el adresȃndu-se cuiva aflat ȋn fața poetului, de parcǎ ar fi vrut sǎ spunǎ “Vezi cȃt e de mare?”…
Am fǎcut ochii mari, cǎci stomacul ȋncepuse sǎ mi se rǎsuceascǎ, supǎrat. Scena era penibilǎ. Oricȃt de mare o fi fiind domnul poet, o aprobare atȃt de vulgarǎ te fǎcea sǎ crezi cǎ omul-lansator- de- poezii (din care transpirația se scurgea abundent) citea cine-știe-ce rețetǎ de cȃrnați, iar celǎlalt gustȃndu-i, spunea cu gura plinǎ “cȃt e de bun! reușit cȃrnat!”…
Nici nu terminǎ bine de citit, cǎ portofelele groase se deschiserǎ și prin aer ȋncepurǎ a flutura hȃrtii de 100 de lei. Responsabilul de stand abia fǎcea fațǎ cererii. Oamenii primeau cartea, primeau restul și primeau și cȃte un autograf poețesc. Momentul era imortalizat de douǎ-trei aparate de fotografiat, foarte interesate de ceea ce aveau ȋn fața ochiului.
Ca pȃinea caldǎ s-au vȃndut. Cei prezenți au cumpǎrat și cȃte douǎ exemplare. De teamǎ cǎ se terminǎ și cǎ nu vor mai apuca. De teamǎ cǎ vor pierde unul și… nu stricǎ unul de rezervǎ. Pentru cadou. Oricum, succes total.
- Pentru cine de data asta? ȋntrebǎ poetul, adresȃndu-se unei doamne ȋn mȃna cǎreia zǎrii un exemplar identic cu cel pe care se pregǎtea sǎ-l semneze versificatorul. Tot pentru?…
- Da, tot pentru… spuse doamna, zȃmbind dulce și uitȃndu-se fix la stiloul care alerga pe hȃrtie desenȃnd vesel litere.
Nici Eminescu nu a avut un așa succes. Nu cred cǎ i-a cerut cineva lui Nichita Stǎnescu sǎ dea același autograf, aceeași dedicație pe douǎ exemplare diferite… Mǎ uitam cu mare și multǎ mirare și mǎ gȃndeam… cum ar suna “Pentru Tanța…, cu drag… Și iar pentru Tanța… cu drag…. Și ȋncǎ o datǎ… cu drag…”?!
Ȋncet, ȋncet misterul s-a mai dezlegat. Mi-am dat seama cǎ cei prezenți se cunoșteau, ba chiar erau sosiți ȋn grup. La lansare, ȋnainte, marș! Am pierdut grupul din vedere, ȋn scurt timp. Lansarea se efectuase cu succes. Putea, la fel de bine, sǎ fie fǎcutǎ și ȋn sufrageria poetului…
Tot ȋnvȃrtindu-mǎ pe acolo, mi-am dat seama cǎ am revenit ȋn fața standului atȃt de norocos pentru poetul cel alb cu cartea cea atȃt de albǎ.
De data asta tǎcere. Pustiu. Nimeni.
Cartea, ȋn lipsa poetului și a familiei bine-voitoare, stǎtea cuminte, micǎ și albǎ ca o virginǎ neatinsǎ ȋncǎ de pǎcat.
Da, pǎcat de copaci.

Cum mi se pare mie?
Când mă gândesc la ea… instantaneu îmi vin în minte roiuri de muşte grase, verzi zburând peste hoituri proaspete, suculente.
Îmi vin în minte ciolane roşii, abia sărăcite de carne, pe care se bat câinii pe maidan.
Îmi vin în minte… inşi buhăiţi, mari cât trei, patru sau zece etaje (fiecare după buget, coane Fănică) râzând binevoitor de undeva de deasupra tuturor…
Maşini care se deplasează lent prin urbe, cerându-ne să ne trezim cât mai repede.
Îmi vin în minte tone de hârtie colorată, ce ne promit o viaţă de ciocolată (mai contează că ciocolata promisă are cacao şi… atât?)
Am fost întrebată cum mi se pare mie această campanie electorală. Cu cine ţin. Pe cine consider învingător. Pe cine simpatizez. Cine îmi este antipatic…
Întrebările de mai sus mi se par răsuflate, depăşite. Nu pot răspunde la ele.
Dacă ar fi să întreb şi eu ceva legat de campania aceasta, aş întreba: chiar mai există oameni interesaţi de câinii care se bat pe ciolan, de muştele care bâzâie peste mortăciuni, de viitoarele afaceri ale unor inteligenţi trimişi acolo de nişte… creduli?
Apropierea alegerilor scoate din amorţeală personaje pe care altfel le-ai considera de mult apuse… Ce le deosebeşte de râmele care scot capul din pământ când vine ploaia? Ce le deosebeşte de muştele care îşi depun ouăle când simt cărniţă la orizont?
Mi-e silă.

Am fost în altă lume. Şi am uitat pentru o vreme de aceasta. Văd că unii se încăpăţânează să mă păstreze în blogroll-ul lor. Măi, eu chiar le-am fost dragă, îmi zic. Să vadă ei că Ellaida tace luni în şir şi să nu o şteargă de pe faţa blogroll-ului… asta chiar e ceva!
Luni întregi am tot scris aici, voi m-aţi citit… Şi-apoi…. am atins un punct în care credeam că nu mai am nimic de zis… Voi mă contraziceţi.
Am întins coarda la maximum - nu că aş fi vrut…
Timpul. El e de vină. Nu-mi este de ajuns.
Am reînceput lucrul şi… orele pe care le dedicam blogului mi-au fost… furate. Din cauza celui mai mare defect al meu: când am ceva de făcut… acel “ceva” îmi consumă toată energia, îmi absoarbe toată atenţia… Mă focalizez ca… laserul. Da, e defect nu calitate. Pentru că nu pot face altfel. Dacă aş putea alege…
S-a schimbat WordPress-ul… trebuie să-l bingăn…

]]> http://ellaida.wordpress.com/2008/05/15/iar/feed/ ellaida http://ellaida.wordpress.com/2008/02/25/acolo-atunci/ http://ellaida.wordpress.com/2008/02/25/acolo-atunci/#comments Mon, 25 Feb 2008 12:50:52 +0000 ellaida http://ellaida.wordpress.com/2008/02/25/acolo-atunci/

Întâmplător, în aşteptarea metroului, am asistat la o discuţie dintre două eleve, discuţie care m-a făcut să constat că poţi trece prin viaţă ca un şobolan care ronţăie tone de cărţi, dar nu pricepe nimic din ele…
Amândouă erau indignate de soluţia aleasă de Marin Sorescu pentru a-l salva pe Iona din captivitatea burţilor de peşte: cum se face că un autor care recomandă sinuciderea este slăvit în manuale?!
(Pentru cine nu-şi aminteşte piesa: Iona era un pescar care, după un timp, se descoperă captiv într-un şir nesfârşit de burţi de peşte. Ia cuţitul, sfârtecă una, sfârtecă două şi dacă vede el că nu poate scăpa din universul piscicol, îşi sfârtecă propriul abdomen…)
Le dau dreptate: într-o lume preocupată de aparenţe, de aici şi acum, de palpabil, concret şi indubitabil, cum poţi să înţelegi un mesaj atât de grav, ca cel al evadării prin spintecarea propriei burţi?…
Nu ştiu ce să zic… dar se pare că în timp ce unii îşi bagă capul în găleată pentru a-şi stinge setea, alţii nu ştiu să folosească apa din ea decât pentru a se…îneca…
Unde căuta Iona, iniţial, soluţia eliberării? În exterior. Încerca să iasă dintr-o situaţie, dar nimerea în alta. Mai mare, mai grea. De ce? Pentru simplul motiv că nu conştientizase, nu căpătase experienţă pentru a căuta salvarea într-o cu totul altă direcţie. Adică… în interior. Dar acest gest nu înseamnă interiorizare, ci cioplire, sfârtecare (operaţiunea e grea, dureroasă şi de durată), modelare a propriei fiinţe…
Vor păşi în viaţă şi vor aştepta totul de la ceilalţi: înţelegere, iubire, linişte, ajutor. Vor sfârteca burţi de peşte, se vor debarasa de împuţiciunea din afara lor, dar îşi vor lăsa propriile abdomene în putrefacţie. Vor simţi un miros greu, înţepător, şi vor crede că ceilalţi sunt de vină pentru ceea ce li se intâmplă. Vor pretinde totul, dar de la alţii, căci ele… ce pot face? Dacă nu vor primi, vor face încă o încercare… şi încă una. Apoi se vor resemna: nu se poate! Sau, mai rar, dar atât de dureros pentru părinţi, vor repeta gestul lui Iona. Şi nu în mod simbolic, cum a făcut-o acesta, ci palpabil, concret, indubitabil, acolo şi atunci…

Petreceam ore întregi, ziua, ascultând ştiri. La televizor. Târziu în noapte, ştirile din ziarele de pe net îmi înroşeau ochii…
Veneau către mine lin, dar cu o forţă nebănuită. Le devoram, căci iubesc informaţia…
Nu sunt o persoană care să stea cu ochii în televizor, dar sunt unul dintre oamenii care lasă televizorul sau radioul să meargă, ca un fundal sonor…
Până într-o zi…
Mi-am dat seama că abundenţa de ştiri negative (dacă s-ar face o statistică- poate că s-a făcut, dar eu nu ştiu de existenţa ei… - cred că 99,999 % dintre ştiri sunt negative) pe care o lăsam să-mi inunde viaţa - nu-mi aducea nimic bun. Dar nimic…
Toţi cei care mi-au accesat blogul - că au vrut asta, sau doar au nimerit, absolut întâmplător, în vâltoarea cuvintelor lui - au observat că , de regulă, subiectele abordate şi comentate de mine erau din acest domeniu - ştiri. Bune, rele, bizare, nefireşti, nebune… Adică negative…
Şi-atunci… am luat o pauză. Când am conştientizat că pasiunea mea, curiozitatea mea devenise dependenţă… am zis: STOP!
Urmarea…
Nu s-a văzut?! Dacă nu a observat nimeni, vă spun eu… n-am mai scris niciun cuvânt în blog, n-am mai citit nicio ştire de pe net, n-am mai accesat niciun alt blog, am urmărit tot mai rar ştirile de la televizor, n-am mai ascultat niciun post de radio…
Şi am scăpat de dependenţă.
Căci eu cred cu tărie un lucru: atunci când nu mai eşti stăpân pe tine, nu ai cum să reuşeşti să fii vreodată stăpân pe viaţa ta.
Sau, cu alte cuvinte… puternic şi cu adevărat învingător este cel care se învinge pe sine.
Sunt atâtea lucruri care merită discutate - în afara informaţiilor de tipul celor amintite de mine mai sus - încât nu văd de ce aş continua să merg pe drumul acesta plin de praf, de noroi şi de uscăciune.
Vezi ce fac?
În loc să abordez un subiect interesant, disec mortăciuni.
Miroase rău. Pute. (Un mort revenit printre cei vii… poate să facă altceva decât să pută?)
Aşa că, deocamdată, pentru azi… subiectul este închis.
Dar blogul… merge mai departe. Căci am conştientizat un adevăr: cu cât voi lăsa evenimentele negative întâmplate altora… să-mi afecteze viaţa (fie că această „afectare” nu se materializează iniţial decât cu un mic comentariu pe blog) să-mi pătrundă în viaţă… cu atât evenimentele pozitive se vor îndepărta de mine.
Iubesc. Iubesc multe persoane, multe lucruri (dacă v-aş spune că iubesc şi paharul din care beau apă, m-aţi crede?). Am o mulţime de vise. Sunt fericită. Am un copil minunat. Fac exact ceea ce-mi place. Sunt stăpână pe mine. Dar… gândesc negativ. Şi exact acest ultim aspect, pe care ar trebui să-l ignor - ca să dispară… mă nemulţumeşte…

Nu. Nu am abandonat blogul. Nici nu am patit nimic rau. Pur si simplu am o perioada extrem de incarcata si nu reusesc sa mai intru pe blog. Mi-e ciuda, dar in curand voi reveni.  Ma bucur ca nu m-ati uitat si sper sa revin cat mai repede.

Cu drag,

Ellaida.

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, ca daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

(Ciocnirea - Mircea Cărtărescu)

Dacă lângă numele tău cineva adaugă într-o bună zi şi cuvântul “ministru” ar trebui - cel puţin atunci când deschizi gura- să te străduieşti să-ţi foloseşti şi creierul. Altfel… ajungi să declari… lucruri care nu fac decât să arate că numelui tău îi stă mai bine singur:

„Religia, din punctul meu de vedere, se ocupă de educarea sufletului, a inimii, e mai mult ca o poveste, ca un mit care se spune unui copil mic, iar el, după o anumita vârstă, după 14 ani, alege ce să facă.”

… spuse Adomniţei Cristian, ministrul Educaţiei.
Bine zis! Daţi afară religia din şcoli, că doar basme îi învaţă pe ai noştri copii şi există riscul ca aceasta să-i facă să adoarmă în bănci. Plus că există riscul ca micuţii, ajunşi adulţi, să protesteze când văd cum popii îşi bat joc de credinţa neamului lor, când văd cum guvernanţii construiesc Catedrale pentru re-alegerea lor viitoare, când văd cum babele îşi tratează aproapele cu îmbrânceli şi înjurături, când văd episcopii urcaţi pe mături, pardon - în elicoptere…
Ce atâtea “poveşti” după 14 ani! La 14 ani sufletul copilului, inima lui sunt pe deplin conturate, mintea gata formată, aşadar poate trece la… fapte.
Action!

Caprele, vacile şi porcii clonaţi pot fi mâncaţi cu încredere, după spusa cercetătorilor americani. Carnea de oaie clonată încă nu este declarată sigură pentru consumul uman.
De mult n-am mai avut un aşa nod în gât citind o ştire. Să faci un biftec din vacă de eprubetă, să mulgi dublura caprei, să-i mănânci slănina porcului clonat.
Nu ştiu cum funcţionează creierul uman, dar FDA (Agenţia guvernamentală americană pentru alimente şi medicamente) ştie, cu siguranţă. Astfel se poate explica faptul că această instituţie a declarat că nu intenţionează să ceară etichetarea cărnii de acest tip.
De fapt, ar trebui să spun că nu ştiu cum funcţionează creierul uman, în general. Şi asta pentru că ştiu că al meu creier ar refuza cu siguranţă să-l lase pe dom’ stomac să digere carne produsă în eprubetă…
Portocale, măsline, rodii… bleah! Am evoluat. Doar creierul ne-a rămas puţin în urmă.
Ştiu o rezolvare a problemei: ne facem vegetarieni şi consumăm numai soia. Aaau, nu. Că şi asta este modificată genetic. Atunci… porumb. Mâncăm mămăligă până ne vine rau. Nici. Nici porumbul nu mai e sigur.
Ar mai fi totuşi o soluţie: să ne clonăm şi să ne hrănim dublurile cu dubluri!
Original!

O ştire. Veche. De prin… 1998. Mai exact 6 decembrie 1998. Evenimentul Zilei:

Familia Zorba se întoarce la origini - Nepoţii celebrulului Alexis Zorba, care trăiesc în Iugoslavia, au obţinut în sfârşit cetăţenie grecească, relatează AFP, citând declaraţiile oficialităţilor din Grecia. Anna Gaiger şi Vangelis Yanda, copiii Katerinei, fata mai mică a lui Zorba, care trăiesc în prezent la Belgrad, au solicitat de mai multă vreme să li se acorde cetăţenia elenă şi în sfârşit dorinţa lor le-a fost îndeplinită. “Ei au acum cetăţenie elenă, însa va mai dura puţin până la terminarea formalităţilor, când vor primi şi paşapoartele”, a declarat ministrul grec de Interne.
Viaţa lui Alexis Zorba a fost surprinsă de scriitorul Nikos Kazantzakis în cartea cu acelaşi nume, aparută în 1946, iar personajul a capătat celebritate mondială după prezentarea filmului “Zorba Grecul” (1964) regizat de Michalis Cacoyannis, cu Anthony Quinn în rolul principal.

Adică Zorba… a trăit cu adevărat?! A iubit, a visat, a spus poveşti minunate, a (mai ales) dansat, a călătorit peste mări şi ţări întocmai ca Sindbad Marinarul, eroul lui?!
Mi-e greu să accept această variantă. Nu-mi pot închipui că omul, macedoneanul, personajul Alexis Zorba a fost ceva mai mult decât o idee, o scânteie, o minune a minţii lui Nikos Kazantzakis. Mi-e greu să mi-l imaginez… cu carne şi cu oase.
Mi-e greu să cred că Alexis Zorba are (adică… a avut) şi altceva decât… suflet.
Ar fi… prea frumos, să fie adevărat!
În mod cert… dacă N.K. -în conturarea marelui Alexis - ar fi pornit de la un personaj real, creaţia lui literară nu şi-ar pierde cu nimic din valoare.
Ba dimpotrivă.
Felul în care faimosul scriitor grec te ia cu el direct din fotoliu în „marea aventură” din insula Creta, bucuria pe care ţi-o produc gândurile şi poveştile pline de înţelepciune şi de originalitate, pe care Alexis Zorba, omul cu ochii trişti, batjocoritori şi plini de ardoare ţi le spune ţie, cititorului, prin intermediul naratorului-personaj (căruia scriitorul nu-i dă niciun nume, nu întâmplător), starea de completă derută ce te cuprinde imediat ce ai parcurs ultimele file ale cărţii… ei bine, TOATE acestea îţi dau dreptul să-l admiri din tot sufletul şi pe… creator. Altfel, putem cădea într-o uriaşă capcană: admirăm creaţia şi uităm cu desăvârşire de creator.
Cine e şi Zorba ăsta? ar putea întreba cineva care nici nu a citit cartea, nici nu a văzut filmul. Cei care au văzut pelicula din `64 ar răspunde imediat - Anthony Quinn.
Nu, nu-i… Anthony Quinn.
E un om cam la vreo şaizeci de ani, înalt de statură, uscăţiv, ce să mai… un lungan cât toate zilele, o namilă deşelată, un fel de Sindbad Marinarul… care porneşte împreună cu naratorul spre insula Creta, ca angajat al acestuia, deoarece ştie să prepare supă. Pentru stomac. Dar - mai ales - deoarece ştie să prepare supă pentru suflet. Asta a ghicit-o din prima clipă cel care - din dorinţa de-a se îndepărta de condiţia de „şoarece de bibliotecă” - a închiriat pe-un ţărm al Cretei o veche mină de lignit părăsită.
Şi… iată-i pe amândoi porniţi în „Marea aventură”…
Insula are înfăţişare paradisiacă. Viaţa pe care o duc cei doi, pagini întregi, este alcătuită din taifasuri, madam Hortense, muncă în mină, planuri mari, portocale, măsline, rodii, pâine proaspătă, oi sau miei la frigare de sărbători, peşte, vin, vise, idei…
Pagini întregi sufletul îţi este bucurat de replicile, de dansul sălbatic, de poveştile lui Zorba… sau de constatările la fel de înţelepte ale naratorului. Nu vreau să răpesc nimănui plăcerea lecturării sau re-lecturării acestei cărţi. Cu toate astea nu pot să mă abţin să nu dau două exemple.
Zorba: Pentru că se face treaba pe jumătate, îmi spunea el uneori, că-şi spun oamenii oful pe jumătate, că-s păcătoşi sau cinstiţi pe jumătate, d-aia e lumea în starea jalnică în care e acum. Mergi până la capăt, loveşte cu putere, nu-ţi fie teamă, şi vei birui. Bunului Dumnezeu îi e de-o sută de ori mai scârbă de-o jumătate de drac decât de-un drac şi jumătate!

sau:

- Iaca, răposatul bunicu-meu, zise el după o clipă, fie-i ţărâna uşoară! Era un destrăbălat, şi el, ca mine; şi cu toate astea, şnapanul s-a dus la Sfântul Mormânt şi a devenit hagiu, Dumnezeu ştie cu ce scop! Când s-a înapoiat în sat, unul din cumetrii săi, un hoţ de capre, care nu făcuse nimic bun în viaţa lui, i-a zis: „Ei, cumetre, mi-ai adus şi mie o bucată din Sfânta Cruce a Mormântului? - Se putea să nu-ţi aduc? A zis bunicu-meu viclean. Cum era să te uit taman pe tine? Vino diseară la mine, ia-l şi pe popă să-şi dea binecuvântarea şi ţi-o dau. Adu şi un purceluş fript şi nişte vin, să cinstim treaba cum se cuvine”. Seara bunicu-meu se întoarce acasă. Taie din uşa lui roasă toată de carii o bucăţică de lemn, nu mai mare decât un bob de orez, o înveleşte într-un ghemotoc de câlţi, toarnă deasupra o picătură de ulei şi aşteaptă. Nu după multă vreme, iată-l şi pe cumătru venind cu popa, cu purceluşul şi cu vinul. Popa îşi pune patrafirul şi-şi dă binecuvântarea. Are loc înmânarea preţioasei bucăţele de lemn, după care se reped cu toţii la purcel. Ei bine, poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, jupâne! Cumătrul s-a ploconit în faţa bucăţelei de uşă, după aia şi-a legat-o de gât şi din ziua aceea a fost alt om. S-a schimbat de nu-l mai cunoşteai. A apucat calea munţilor, s-a unit cu armatolii şi cu klefţii, a dat foc satelor turceşti. Alerga neînfricat prin noianul împuşcăturilor. De ce s-ar fi temut? Purta o bucata din Sfânta Cruce la el, nu-l putea atinge glontele.
Zorba izbucni în hohote de râs.
- Ideea e totul, zise el. Ai credinţă? Atunci o aşchie de uşă ponosită devine moaşte sfinte. N-ai credinţă? Toată Sfânta Cruce nu-i decât o uşă ponosită.

Naratorul:
Iată adevărata fericire: să n-ai nici o ambiţie şi să lucrezi pe deşelate, ca şi cum toate ambiţiile te-ar încerca. Să trăieşti departe de oameni, să n-ai nevoie de ei şi să-i iubeşti. Să fie Crăciunul şi, după ce-ai băut şi ai mâncat bine, să te vezi scăpat de toate capcanele, să ai deasupra capului bolta înstelată, pământul la stânga, marea la dreapta; şi, deodată, să-ţi dai seama că, în sufletul tău, viaţa a săvârşit ultima ei minune: că a devenit un basm cu zâne.

La un moment dat ajungi să trăieşti fiecare rând al cărţii cu o plăcere atât de mare, încât ai vrea ca basmul să nu se sfârşească. Sau, cel puţin, ţi-ai dori ca eroii cărţii să sfârşească frumos, ca-ntr-un basm: şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţi…
Cel puţin eu asta mi-am dorit.
Momentul uciderii văduvei, de către săteni, rupe vraja, distruge starea de poveste şi te aruncă direct în realitatea crudă, unde oamenii au trup, nu numai suflet, unde oamenii se folosesc de forţă pentru a-şi demonstra primitivismul, incapacitatea de a evolua, oricâţi Zorbi s-ar naşte. Ajungi să-i dai dreptate macedoneanului, care spune la un moment dat:… omul e o brută…
Moartea franţuzoaicei, a madamei Hortense, câteva pagini mai târziu, din cauza unei răceli puternice, scenele de lângă patul muribundei - când bocitoarele abia aşteaptă ca aceasta să-şi dea sufletul, apoi cele în care fiecare sătean fură ce poate de prin casă benchetuind apoi cu vinul şi cu puii fripţi din curtea acesteia (Babe, bărbaţi, copii ţâşneau pe uşă ca glonţul, săreau pe fereastră, peste gard, îşi dădeau drumul de pe terasă, ducând fiecare cu el ce apucase să şterpelească: oale, crătiţi, saltele, iepuri… Unii smulseseră din ţâţâni uşi şi ferestre şi le cărau în spate…)… nu fac decât să întărească mesajul pe care această carte doreşte parcă să ni-l transmită.
Care este acest mesaj? Nu altul, cred eu, decât cel prezent în următoarea discuţie dintre protagonişti:…
-Ce vorbeam eu alaltăieri, jupâne? făcu el. Voiai să luminezi poporul, cum ziceai, să-i deschizi ochii! Ei, iaca! Încearcă să-i deschizi pe-ai lui moş Anagnosti! Ai văzut cum stătea nevastă-sa în faţa lui şi aştepta poruncile, ca un câine care face sluj? Apucă-te acum şi învaţă-l că e o cruzime să stai acolo şi să mănânci o bucată din carnea porcului în vreme ce porcul e viu şi geme în faţa ta, sau că muierea are aceleaşi drepturi cu bărbatul. Ce-o să câştige un amărât ca moş Anagnosti din toate palavrele tale lămuritoare? Ai să-i pricinuieşti numai belele. Şi maica Anagnosti ce-o să câştige din asta? O să işte gâlceavă, găina o să vrea să devină cocoş şi toată ziulica n-o să facă altceva decât să se ia la harţă… Lasă oamenii în pace, jupâne, nu le deschide ochii. Dacă-o să le deschizi ochii, ce-o să vadă? Mizeria în care trăiesc! Lasă-i încolo să viseze mai departe!
Tăcu pentru o clipă, se scărpină în cap. Reflecta.
- Afară numai dacă, făcu el în cele din urmă, afară numai dacă…
- Ce? Hai să vedem.
- Afară numai dacă, când ar deschide ochii, le-ai putea arăta o lume mai bună decât lumea de bezne în care trăiesc acum. Ai aşa ceva?

Un scriitor care nu-şi poate depăşi condiţia de „şoarece de bibliotecă” nici măcar pe o insulă; un bătrân, un înţelept, care nu se recunoaşte învins de ani, până în ultima clipă a vieţii lui, trăind ca şi cum ar muri mâine, muncind ca şi cum ar trăi veşnic; o cocotă bătrână- madam Hortense - care îşi pierde tot farmecul când devine (cel puţin în mintea ei) altceva decât o fostă mare desfrânată; un papagal care nu ştie decât un singur nume: Canavaro; o văduvă ucisă pentru că un băiat s-a sinucis din vina ei; o şleahtă de călugări nebuni, perverşi, senili; multe despărţiri şi nicio revedere. Cam ăsta este, pe scurt, romanul „Alexis Zorba”.

Iar răspunsul cel mai scurt la întrebarea: cine este Zorba? l-a dat chiar el, personajul Zorba Alexis… Şi eu, jupâne, tot aşa, am un diavol în mine, şi-l cheamă Zorba. Zorba dinăuntru nu vrea să îmbătrânească, nu, el n-a îmbătrânit, n-o să îmbătrânească niciodată. E mâncău, are un păr negru ca pana corbului, treizeci şi doi de dinţi (32 la număr) şi-o garoafă roşie după ureche. Dar Zorba dinafară s-a scorojit, pârlitul de el, i-au ieşit peri albi, s-a zbârcit, s-a sfrijit, îi cad dinţii, şi urechea lui cât toate zilele s-a umplut de firele albe ale batrâneţii, de păr lung ca de măgar.