Astǎzi n-am chef sǎ comentez nicio mizerie din ziare.

Plouǎ.

Ȋncǎ o datǎ ne-am fǎcut de rȃs. Și nu oriunde, ci la cel mai mare tȃrg de carte din lume, desfǎșurat recent la Frankfurt.

Ne-am prezentat cu un catalog de care a fost responsabil nu Ministerul Culturii, ci directorul Sǎlii Palatului. (Ministerul Culturii are alte probleme, mult mai importante decȃt un flecușteț de tȃrg din ǎsta nemțesc.)

Catalogul intitulat Romania – Land of Culture trezește hohote puternice de rȃs ȋn piepturile celor care-l parcurg. Acum… cǎ-l și citește cineva, greșeala lui. Cine dracu’ sǎ se fi așteptat cǎ e cineva interesat de Romȃnia la acest tȃrg?

Textul care mi-a plǎcut cel mai mult:

Ultimii 20 de ani sunt doar un fragment de cronologie, însă, pentru viaţa oamenilor ieşiţi din nopţile totalitarismului, această perioadă marchează renaşterea ţării şi regăsirea fraţilor şi verilor din Europa. (For the long running history, twenty years are only a fragment of cronology, but for the life of a people escaped from the totalitarian nights this period of time marks the renaissance of the country, the finding of the European brothers and cousins once again.)

Fraților, verilor, verișoarelor, surorilor, suntem de rȃsul curcilor!

(sursa foto)

Un studiu realizat undeva prin Australia, la marginea oceanului, unde aerul e proaspǎt, respirabil și vȃntul se ȋncurcǎ prin pletele oamenilor, a ajuns la concluzia cǎ apa de ploaie este numai bunǎ pentru consumul uman.

Și cum ploile cu broaşte, peşti, scoici, viermi, aligatori, muşte negre, sȃnge, carne, etc. sunt ca și inexistente la noi, cum apa de la robinet poate veni cu ruginǎ, viermi de 40 de centimetri și altele asemenea, cum ceea ce ne recomandǎ vestitul guru n-are prea mare trecere, iar apa platǎ este scumpǎ și greu de cǎrat, acest studiu este ca o manǎ cereascǎ pentru jurnaliștii ȋn panǎ de subiecte.

Ȋnainte de-a face știu-eu-ce recomandare, ȋn urma cǎreia țața Floarea din știu-eu, Cartierul Pantelimon sǎ zicem, sǎ se nǎpusteascǎ spre bidoanele ȋn care a strȃns apǎ de ploaie pentru a-și spǎla cosițele, și sǎ le dea peste cap, mai bine ai sta puțin pe gȃnduri, ai studia pe internet unde se aflǎ situat orașul ȋn care s-a facut studiul, etc, etc.

Dar nu, de ce sǎ te strofoci cu chestii banale, mai bine fǎ-le romȃnilor o recomandare minunatǎ – beți apǎ de ploaie, cǎci studiul X, realizat de Y, ȋn localitatea Z, spune cǎ e foarte bine s-o bei, cǎ nu ai parte de chiar atȃt de multe bacterii…

Sǎ mai zicǎ cineva cǎ plǎtim degeaba taxǎ pe apa de ploaie!

Hai noroc?!

Nu, hai… sictir!

Pentru cǎ am rǎmas fǎrǎ curent de vreo șase ori ȋn seara asta, am citit o carte la lumina lumȃnǎrii și mi-am amintit de simplitate.

(sursa foto)

Suntem niște fericiți!

Romȃni, suntem o nație de fericiți!

Citesc aici cǎ niște cercetǎtori de la o universitate americanǎ au ajuns la concluzia cǎ oamenii care ȋși pierd speranța sunt oameni fericiți.

Și cum nu cred cǎ mai existǎ un singur romȃn care sǎ spere cǎ țara asta va scǎpa de politicienii ei orgolioși, de corupție, de circul din parlament, de vedetele cu un neuron, de cozile nesfȃrșite la moaște… nu pot decȃt sǎ strig: CEEEEE FEEEEEERICIIIIIȚI SUNTEEEEM!

am fost acum cȃteva luni la o expoziție de pisici, la Sala Palatului. oribil. nu, nu pisicile. organizarea. ne-am ȋnghesuit ca vitele ȋn jurul unor cuști ȋn care abia dacǎ zǎream coada vreunei mȃțe; am vǎzut și cȃteva frumoase; dar nu asta e ideea; atunci, imediat dupǎ ce am ieșit, mi-am dat seama de ce iubesc eu pisicile. o secvențǎ din copilarie mi-a revenit ȋn minte și am avut o revelație;

iubesc pisicile din tot sufletul; ultima mea pisicǎ a murit acum patru luni, am suferit enorm…

vacanțele de varǎ mi le petreceam la bunici, la țarǎ; uram Bucureștiul ǎsta fǎrǎ animale, de asta ȋmi era nesuferit: cǎ nu avea animale decȃt la zoo; la sfȃrșitul uneia dintre vacanțe, cred cǎ cea de varǎ, plecȃnd de la bunica spre garǎ, ȋncǎrcați cu bagaje și bǎgǎjele, am zǎrit ȋn fața unei porți o fatǎ așezatǎ pe un scaun și ȋnconjuratǎ de o mulțime de pisici; ne-a salutat discret dȃnd ușor din cap; sǎraca, a zis mama, cȃnd ne-am mai ȋndepǎrtat, nu poate vorbi, nu aude, la școalǎ nu merge, stǎ toatǎ ziua cu mȃțele… am ȋntors capul sǎ revǎd imaginea aceea ce mi se pǎrea de vis. am invidiat-o enorm pe acea fatǎ – nici nu i-am știut vreodatǎ numele- mi se pǎruse extraordinar sǎ stai cu pisicile și sǎ nu fii nevoit sǎ mergi la școalǎ…

ȋmi mai amintesc cǎ – atunci cȃnd reveneam la București- mǎ cuprindea o deznǎdejde adȃncǎ, pe care nu puteam s-o liniștesc cu nimic; eram multǎ vreme tristǎ, apaticǎ, deznǎdǎjduitǎ; am avut și o ȋnvǎțǎtoare ȋngrozitoare. nu știu de ce, dar nu o iubeam deloc… ne bǎtea la palmǎ cu arǎtǎtorul, durea ca naiba, ea era vopsitǎ mov ȋn cap, așa ȋmi amintesc, se ȋmbrǎca cu tot felul de nuanțe mov, avea unghiile mov atȃt de lungi și de cornoase ȋncȃt se ȋncovrigau… de ce mi-am amintit chiar de ea?

Supleantul, ultimul roman al lui Petru Popescu, editat de Editura Jurnalul- ȋn colaborare cu Editura Curtea Veche, poate purta alt titlu, mult mai potrivit – și anume Romanul- Scuzǎ. Voi explica imediat de ce.

Pe coperta IV suntem anunțați cǎ vom asista la drama romanticǎ a unui tȃnǎr scriitor. Pare interesant. Numai cǎ, singura dramǎ ȋntȃlnitǎ ȋn roman este aceea a Luminiței, fata care moare ȋn urma unui avort ilegal. Altǎ dramǎ, și mai cu seamǎ, romanticǎ, n-am fost capabilǎ sǎ ȋntrezǎresc. Poate doar faptul cǎ el (naratorul) ȋși pierde nopțile scriind despre Ceaușescu, iar ea (Zoia) ȋși petrece nopțile singurǎ, rȃvnind atingerile lui.

Pe aceeași copertǎ IV se pune urmǎtoarea ȋntrebare, ce se vrea retoricǎ: Oare aventura lor eroticǎ va deveni dragoste adevǎratǎ? Ȋntrebarea nedumerește: care aventurǎ eroticǎ? A! Cea din final, cȃnd cei doi fac, ȋn sfȃrșit, dragoste, dupǎ care el fuge mȃncȃnd pǎmȃntul?!

Revin la coperta IV – Ce va alege eroul? Compromisul sau libertatea? Adicǎ?! Domnul EROU (sǎ-l numim așa, deși n-a fost niciun moment erou…) s-a compromis din plin acceptȃnd favorurile Zoiei, ȋn schimbul osanalelor la adresa Faraonului, sau Șefului ǎl mare, adicǎ Ceaușescu. O fi vorba despre neacceptarea scrierii articolului ȋn englezǎ, pe care urma sǎ-l vadǎ Ceaușescu… ca și cum ar fi apǎrut ȋntr-un ziar american? Chiar mi-am pus ȋntrebarea de ce a ales sǎ ne aminteascǎ acest episod, devenit cheie. Sǎ fie vorba despre mȃndria lui de cetǎțean american, cǎ n-a adus osanale șefului ȋn limba adoptivǎ? (Ȋn limba romȃnǎ a fǎcut-o din plin, mǎrturisește acesta.) Care-i diferența? Sigur NICIUNA! Dar… eei, vedeți, mǎi americanilor, limba voastrǎ n-a fost prostituatǎ… deci, pe undeva, chiar este erou.

Tot pe coperta IV apar urmǎtoarele cuvinte de laudǎ: Un roman palpitant, bazat pe fapte reale, o mǎrturisire candidǎ, o superprozǎ modernǎ pe ai cǎrei eroi ȋi vom cunoaște intim și de neuitat. Roman palpitant? Singurul motiv pentru care l-am citit pȃnǎ la sfȃrșit a fost acela de a vedea dacǎ se va salva cu ceva. Am tot cǎutat ȋn el motivul publicitǎții exagerate de care are parte. Dar am cǎutat greșit: motivul nu-i in este out. (Se pot scoate bani dintr-o poveste de dragoste cu Zoia? Se!)

Superprozǎ modernǎ. Ce ușor este sǎ ȋnlocuiești, ȋn zilele noastre, lipsa esteticului cu termenul modern!

Bazat pe fapte reale. Aceasta a fost sintagma-cheie care a vȃndut romanul. Culmea este cǎ tocmai verosimilitatea este calitatea care lipsește acestui roman. Voi explica mai jos de ce consider asta:

1) la prima ȋntȃlnire a naratorului cu Zoia Ceaușescu, ȋn avionul ce ȋi aducea de la Berlin, acesta are o atitudine /ton / comportament / discurs care l-ar fi bǎgat cu siguranțǎ la pușcǎrie, dacǎ s-ar fi petrecut și ȋn realitate. Ȋi ține fetei un lung discurs despre activitatea dǎunǎtoare a lui Ceaușescu, cǎruia ȋi reproșeazǎ cǎ s-ar juca_cu viața tineretului… Și cine face aceste reproșuri? Tocmai el, un supleant, adicǎ un membru de organizație de tineret comunist, nu membru plin se explicǎ el… Dar… What’s the difference? Tot la pușcǎrie ajungea.

2) la prima lor plimbare prin parc, din nou eroul nostru ȋl criticǎ pe Ceaușescu… Zoia ȋncearcǎ sǎ-l reabiliteze pe faraon, scuzȃndu-i comportamentul prin faptul cǎ a rǎmas atȃt de tȃnǎr ȋn spirit, și tinerii sunt preocuparea lui numǎrul unu. I se confeseazǎ apoi, spunȃndu-i cǎ și-ar dori ca tatǎl ei sǎ ȋntȃlneascǎ și altfel de tineri, mai evoluați, așa ca el… Eeeei! Deci datoritǎ marilor și multelor lui calitǎți a ajuns sǎ-l proslǎveascǎ ȋn articole pe Ceaușescu. Cu singuranțǎ ducea lipsǎ de astfel de tineri!

3) scrisul ȋi pare marcat pe viațǎ de ȋntȃlnirea cu Ceaușeștii, dacǎ și acum, la bǎtrȃnețe, scrie ȋn termeni comuniști – pag. 168 Mǎ uit la orașul capitalist Caracas, superb ȋn partea Anzilor. Unii m-ar contrazice spunȃnd cǎ descrie astfel orașul pentru credibilitate. Le-aș spune cǎ mǎ ȋndoiesc. Atȃt.

Apropo de termeni/ cuvinte/ porecle – Zoia este numitǎ pe tot parcursul cǎrții, obositor de obsesiv, fiica puterii sau fiica faraonului. Asta e tot ce a contat pentru el? Se pare cǎ da, de vreme ce și publicitatea cǎrții tot pe asta s-a bazat… iar Ceaușescu e numit ba șefu’, ba faraonul… Easy.

4) dupǎ ce-și obosește ochii scriind nopți ȋn șir la portretele familiei Ceaușescu, un personaj ȋl ȋntȃmpinǎ cu urmǎtoarea replicǎ (pe care eu o consider etalon pentru ceea ce dorește Petru Popescu sǎ credem noi ȋn legǎturǎ cu scrisul lui…) Mata ești tȃnǎrul care se ȋnalțǎ fulgerǎtor, dar fǎrǎ sǎ-și vȃndǎ demnitatea?

Fǎrǎ sǎ-și vȃndǎ demnitatea?! Singura demnitate pe care și-o pǎstreazǎ pȃnǎ spre sfȃrșitul romanului e… cǎ nu devine curva Zoiei (termenul ȋi aparține; ȋn partea a șasea a romanului apare Luminița – fantasmǎ a conștiinței – care ȋi spune cǎ/ ȋi sugereazǎ cǎ a devenit curva dictatorului – adicǎ ȋși prostitueazǎ scrisul petru el…).

5) atȃt de bine a scris portretele de care vorbeam ȋnainte, ȋncȃt nici lui Ceaușescu nu-i plac… Prea sunt umflate, deși au doza perfectǎ de lingușealǎ!

6) la pag. 242 – cȃnd sunt pe punctul de a face dragoste, el se oprește pentru a ține un discurs despre cȃt de mult ȋl ȋngrijoreazǎ soarta tineretului comunist! Sǎ fie adevǎrat cǎ odatǎ ce ai scris ode pentru conducǎtorul iubit, ai pierdut definitiv simțul realitǎții?

7) la pag. 244 – ȋl numește peltic pe Ceaușescu, ȋn fața Zoiei.

Domnule Popescu, chiar vrei sǎ devii erou național?! (Cam greu.) Nu ajunge cǎ ești erou de roman ieftin?

8 ) ca sǎ se știe cǎ a ajuns ȋntre coapsele Zoiei (Zoie care la un moment dat ȋl implorǎ sǎ facǎ dragoste cu ea, dar el se ține tare!) dǎ detalii legate de niște semne din naștere pe care aceasta le-ar fi avut prin zona intimǎ… Obicei romȃnesc. Dacǎ n-a putut arǎta lumii cearșaful, ne aratǎ semnele fetei… Frumos!

9) cade ȋn dizgrație ȋn momentul refuzului scrierii acelui articol ȋn englezǎ, de care am vorbit mai devreme… Lordul Anton ȋl amenințǎ și ȋi pecetluiește soarta. Chiar el este acela care, ȋn finalul ce se vrea apoteotic (o fi așa pentru vecina mea de la 3, care așteaptǎ pensia de o sǎptǎmȃnǎ…), ȋl silește sǎ fugǎ, desculț, printre copaci și pietre.

10) ȋn finalul cǎrții declarǎ cǎ a ales sǎ fugǎ, deoarece ȋn Romȃnia nu-și putea pǎstra inocența și ignoranța. Care inocențǎ?

_____________________

Povestea de dragoste este ieftinǎ și dezamǎgitoare. Zoia este ȋndrǎgostitǎ, ba nu, Zoia vrea sǎ-l aducǎ ȋn preajma tatǎlui ei pentru a-l schimba, ba nu, Zoia ȋl vrea doar pentru sex, ba nu… CHIAR PARE CǍ NU ESTE HOTǍRÂT ȊN CE POZIȚIE SǍ O PLASEZE PE ZOIA!

Scena din final, cȃnd devine amantul Zoiei, e un moment oribil. De decǎdere maximǎ. Asta pare a ne transmite autorul. Care, gata, s-a hotǎrȃt, așa nu se mai poate! Va trebui sǎ disparǎ!

Cȃtǎ demnitate, cȃt dramatism!

De ce a fost susținut romanul acesta de Jurnalul Național, domnule Ciutacu? cǎci mi-e imposibil sǎ ȋnțeleg.

LATER EDIT: deși nu mǎ așteptam, vǎd cǎ Ciutacu mi-a dat un rǎspuns pe blogul lui. Ȋl reproduc mai jos, cred cǎ e potrivit:

@Ellaida: n-am nici o atributiune in domeniul comercial. ma ocup exclusiv de partea editoriala. Petru e colaboratorul nostru si banuiesc ca s-a mizat pe un succes de vanzari.

(de Victor Ciutacu pe 2 November 2009 la 12:08 am)

Adicǎ eu chiar n-am fost departe de adevǎr? Nu pot sǎ cred…

Un preot moldovean a conectat la internet cimitirul satului. Cȃteva camere transmit fǎrǎ odihnǎ. Tolǎniți ȋn fotolii sau zgribuliți ȋn pat, enoriașii pot vedea de acasǎ cum se desfǎșoarǎ depunerea ȋn groapǎ a lui X sau a lui Y. Administratorul cimitirului spune chiar cǎ sunt mulți aceia care “preferǎ camere la mormȃnt, ca sǎ se poatǎ vedea de acasǎ mormȃntul”. Deocamdatǎ e fǎrǎ sunet… Curȃnd va fi cu sunet…

Mǎi, oameni buni și sǎnǎtoși la creieri ce vǎ aflați, nu citesc eu bine sau aflu de ȋncǎ o inițiativǎ demnǎ de toatǎ lauda lumeascǎ, ce aparține unui preot de-al nostru? Cum, Doamne-iartǎ-mǎ, sǎ vrei sǎ te uiți/ sǎ admiri/ sǎ contempli/ sǎ știu-eu-ce… morminte… sau ȋnmormȃntǎri online?! Cum sǎ propui, sǎ ȋncurajezi și sǎ pui ȋn practicǎ așa ceva?

Vomit.

Am gǎsit AICI un articol postat de un domn – Rǎzvan Mateescu, ȋn care sunt aspru certați toți aceia care posteazǎ pe net imagini cu fața urȃtǎ a Romȃniei – țǎrișoara aceasta frumoasǎ, luminoasǎ, de aur, cǎreia diplomații și Ministerul Turismului se chinuie, se strofoacǎ zilnic sǎ-i creeze o imagine luminoasǎ, realǎ, tulburǎtoare.

Ȋn loc sǎ prezinte autostrǎzile noastre, castelele noastre, realizǎrile mǎrețe din ultimii ani, niște unii muncesc din greu sǎ facǎ țǎrii deservicii: prezintǎ burtoși, prezintǎ imagini cu traficul infernal din capitalǎ, cu oameni care ȋși fac nevoile pe strǎzi și alte asemenea scȃrboșenii.

Domnul Mateescu nu reușește decȃt sǎ se afle ȋn postura celor care ȋl criticaserǎ vehement pe Caragiale, acuzȃndu-l cǎ prezintǎ ȋn comediile sale fața urȃtǎ a societǎții.

Citez:

Cel mai probabil, acțiunile sunt premeditate și comandate. Ele fac parte dintr-un plan de denigrare sistematică a valorilor românești – și așa puține – care mai răzbat în prim-planul presei mondiale.

Și iar citez:

În timp ce intelectualii României își “scrântesc” mintea pe bloguri și rețele sociale, iar politicienii se miros în ciorapi la talk-show-uri, în paralelel, o altă Românie burdihănoasă, cu dinți de aur și brunetă, le dă binețe pe net utilizatorilor din întreaga lume. Aves bahtalo!

Unu: Planul de denigrare sistematicǎ a valorilor romȃnești nu aparține celor care aratǎ pe net imagini cu frumusețea asta de țarǎ – ci politicienilor, tuturor celor responsabili cu educația, siguranța și bunǎ-starea cetǎțenilor care locuiesc ȋn ea.

Doi: Pozele existǎ, pentru cǎ oamenii respectivi existǎ. Sǎ ȋi ții ascunși? Imposibil! Și dacǎ SUNT, de ce ȋi acuzi pe cei care aratǎ lumii cǎ Romȃnia nu e chiar un land of choice? Cǎ dacǎ era un land of choice, muncitorii aceia, din Spania, Italia, etc. nu s-ar fi aflat acolo, departe de țarǎ, rușinȃndu-se cu imaginile din Romȃnia, ci aici, lȃngǎ familiile lor.

Trei: Cum sǎ depǎșeascǎ oamenii ǎia nivelul la care sunt, cȃnd abia dacǎ ȋși satisfac nevoile aflate la baza piramidei lui Maslow? Adicǎ… cum poți sǎ-i judeci pe sǎraci cǎ sunt sǎraci și cǎ nu vor decȃt sǎ bea, sǎ mǎnȃnce și sǎ-și facǎ nevoile? Cum sǎ depǎșeascǎ ei stadiul la care sunt? Ce face societatea pentru ei? Ce fac politicienii? Ce face mult-stimata noastrǎ Bisericǎ? Ce fac eu? Ce faci tu, domnule Mateescu?

Patru: Dacǎ cei care posteazǎ pe net astfel de imagini au fǎcut un mare deserviciu Romȃniei, atunci ce serviciu a fǎcut Ministerul Turismului care a bǎgat bani serioși ȋn promovarea țǎrii?

Propun sǎ fie plǎtiți bloggerii/ deținǎtorii site-urilor respective, pentru a posta imagini favorabile. Se pare cǎ au mai mult succes, cheltuiesc timpul mult mai bine, fǎrǎ sǎ scoatǎ un leu din bugetul țǎrii.

Și ȋncǎ ceva: avȃnd ȋn vedere grija fațǎ de oameni, fațǎ de Romȃnia a mult-iubiților noștri conducǎtori, numǎrul sǎracilor va crește tot mai mult – la fel și imaginile acestea care te-au ȋngrețoșat, domnule Mateescu.

Dacǎ s-ar putea fotografia mizeria sufleteascǎ… eeeehe! cum ți-ai mai vǎrsa și mațele, domnule Mateescu… și ai lua-o ușor-ușor spre alte meleaguri…

Pentru cei care m-au acuzat de ateism:

Vǎ rǎspund doar atȃt – eu cred ȋn Dumnezeu; dar Dumnezeul ȋn care cred eu nu se ocupǎ de morți, ci de vii. Dumnezeul ȋn care cred eu nu are nevoie de popi pentru a-mi vorbi. Are la dispoziție sufletul meu. Dumnezeul ȋn care cred eu nu are nevoie de bani pentru a-și exercita mila. Dumnezeul ȋn care cred eu tresare cȃnd vede omenirea adorȃnd trupuri moarte.

Nu pot concepe un Dumnezeu care-şi răsplăteşte şi pedepseşte creaturile sau are o voinţă de felul celei pe care o găsim în noi. Nici nu pot, nici nu aş vrea să concep că un individ supravieţuieşte morţii fizice; să îndrăgească astfel de gânduri sufletele slabe, din teamă sau egoism absurd. Eu sunt satisfăcut de misterul eternităţii, al vieţii şi de cunoaşterea unei mici părţi a structurii minunate a lumii existente, împreună cu eforturile devotate pentru înţelegerea unei părţi, oricât de mici, a Raţiunii care se manifestă în natură. (Albert Einstein)

Ȋn dreapta este fotografia unei fețe de fetus la 5 sǎptǎmȃni.

Capul – lipsit de ochi, de nas, de gurǎ, de urechi…

Este schița unui viitor om.

Sssssssst!

Dumnezeu lucreazǎ!

Nu are timp de prostii.

(sursa foto -ziarul telegraph)