Alexis Zorba

O ştire. Veche. De prin… 1998. Mai exact 6 decembrie 1998. Evenimentul Zilei:

Familia Zorba se întoarce la origini - Nepoţii celebrulului Alexis Zorba, care trăiesc în Iugoslavia, au obţinut în sfârşit cetăţenie grecească, relatează AFP, citând declaraţiile oficialităţilor din Grecia. Anna Gaiger şi Vangelis Yanda, copiii Katerinei, fata mai mică a lui Zorba, care trăiesc în prezent la Belgrad, au solicitat de mai multă vreme să li se acorde cetăţenia elenă şi în sfârşit dorinţa lor le-a fost îndeplinită. “Ei au acum cetăţenie elenă, însa va mai dura puţin până la terminarea formalităţilor, când vor primi şi paşapoartele”, a declarat ministrul grec de Interne.
Viaţa lui Alexis Zorba a fost surprinsă de scriitorul Nikos Kazantzakis în cartea cu acelaşi nume, aparută în 1946, iar personajul a capătat celebritate mondială după prezentarea filmului “Zorba Grecul” (1964) regizat de Michalis Cacoyannis, cu Anthony Quinn în rolul principal.

Adică Zorba… a trăit cu adevărat?! A iubit, a visat, a spus poveşti minunate, a (mai ales) dansat, a călătorit peste mări şi ţări întocmai ca Sindbad Marinarul, eroul lui?!
Mi-e greu să accept această variantă. Nu-mi pot închipui că omul, macedoneanul, personajul Alexis Zorba a fost ceva mai mult decât o idee, o scânteie, o minune a minţii lui Nikos Kazantzakis. Mi-e greu să mi-l imaginez… cu carne şi cu oase.
Mi-e greu să cred că Alexis Zorba are (adică… a avut) şi altceva decât… suflet.
Ar fi… prea frumos, să fie adevărat!
În mod cert… dacă N.K. -în conturarea marelui Alexis - ar fi pornit de la un personaj real, creaţia lui literară nu şi-ar pierde cu nimic din valoare.
Ba dimpotrivă.
Felul în care faimosul scriitor grec te ia cu el direct din fotoliu în „marea aventură” din insula Creta, bucuria pe care ţi-o produc gândurile şi poveştile pline de înţelepciune şi de originalitate, pe care Alexis Zorba, omul cu ochii trişti, batjocoritori şi plini de ardoare ţi le spune ţie, cititorului, prin intermediul naratorului-personaj (căruia scriitorul nu-i dă niciun nume, nu întâmplător), starea de completă derută ce te cuprinde imediat ce ai parcurs ultimele file ale cărţii… ei bine, TOATE acestea îţi dau dreptul să-l admiri din tot sufletul şi pe… creator. Altfel, putem cădea într-o uriaşă capcană: admirăm creaţia şi uităm cu desăvârşire de creator.
Cine e şi Zorba ăsta? ar putea întreba cineva care nici nu a citit cartea, nici nu a văzut filmul. Cei care au văzut pelicula din `64 ar răspunde imediat - Anthony Quinn.
Nu, nu-i… Anthony Quinn.
E un om cam la vreo şaizeci de ani, înalt de statură, uscăţiv, ce să mai… un lungan cât toate zilele, o namilă deşelată, un fel de Sindbad Marinarul… care porneşte împreună cu naratorul spre insula Creta, ca angajat al acestuia, deoarece ştie să prepare supă. Pentru stomac. Dar - mai ales - deoarece ştie să prepare supă pentru suflet. Asta a ghicit-o din prima clipă cel care - din dorinţa de-a se îndepărta de condiţia de „şoarece de bibliotecă” - a închiriat pe-un ţărm al Cretei o veche mină de lignit părăsită.
Şi… iată-i pe amândoi porniţi în „Marea aventură”…
Insula are înfăţişare paradisiacă. Viaţa pe care o duc cei doi, pagini întregi, este alcătuită din taifasuri, madam Hortense, muncă în mină, planuri mari, portocale, măsline, rodii, pâine proaspătă, oi sau miei la frigare de sărbători, peşte, vin, vise, idei…
Pagini întregi sufletul îţi este bucurat de replicile, de dansul sălbatic, de poveştile lui Zorba… sau de constatările la fel de înţelepte ale naratorului. Nu vreau să răpesc nimănui plăcerea lecturării sau re-lecturării acestei cărţi. Cu toate astea nu pot să mă abţin să nu dau două exemple.
Zorba: Pentru că se face treaba pe jumătate, îmi spunea el uneori, că-şi spun oamenii oful pe jumătate, că-s păcătoşi sau cinstiţi pe jumătate, d-aia e lumea în starea jalnică în care e acum. Mergi până la capăt, loveşte cu putere, nu-ţi fie teamă, şi vei birui. Bunului Dumnezeu îi e de-o sută de ori mai scârbă de-o jumătate de drac decât de-un drac şi jumătate!

sau:

- Iaca, răposatul bunicu-meu, zise el după o clipă, fie-i ţărâna uşoară! Era un destrăbălat, şi el, ca mine; şi cu toate astea, şnapanul s-a dus la Sfântul Mormânt şi a devenit hagiu, Dumnezeu ştie cu ce scop! Când s-a înapoiat în sat, unul din cumetrii săi, un hoţ de capre, care nu făcuse nimic bun în viaţa lui, i-a zis: „Ei, cumetre, mi-ai adus şi mie o bucată din Sfânta Cruce a Mormântului? - Se putea să nu-ţi aduc? A zis bunicu-meu viclean. Cum era să te uit taman pe tine? Vino diseară la mine, ia-l şi pe popă să-şi dea binecuvântarea şi ţi-o dau. Adu şi un purceluş fript şi nişte vin, să cinstim treaba cum se cuvine”. Seara bunicu-meu se întoarce acasă. Taie din uşa lui roasă toată de carii o bucăţică de lemn, nu mai mare decât un bob de orez, o înveleşte într-un ghemotoc de câlţi, toarnă deasupra o picătură de ulei şi aşteaptă. Nu după multă vreme, iată-l şi pe cumătru venind cu popa, cu purceluşul şi cu vinul. Popa îşi pune patrafirul şi-şi dă binecuvântarea. Are loc înmânarea preţioasei bucăţele de lemn, după care se reped cu toţii la purcel. Ei bine, poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, jupâne! Cumătrul s-a ploconit în faţa bucăţelei de uşă, după aia şi-a legat-o de gât şi din ziua aceea a fost alt om. S-a schimbat de nu-l mai cunoşteai. A apucat calea munţilor, s-a unit cu armatolii şi cu klefţii, a dat foc satelor turceşti. Alerga neînfricat prin noianul împuşcăturilor. De ce s-ar fi temut? Purta o bucata din Sfânta Cruce la el, nu-l putea atinge glontele.
Zorba izbucni în hohote de râs.
- Ideea e totul, zise el. Ai credinţă? Atunci o aşchie de uşă ponosită devine moaşte sfinte. N-ai credinţă? Toată Sfânta Cruce nu-i decât o uşă ponosită.

Naratorul:
Iată adevărata fericire: să n-ai nici o ambiţie şi să lucrezi pe deşelate, ca şi cum toate ambiţiile te-ar încerca. Să trăieşti departe de oameni, să n-ai nevoie de ei şi să-i iubeşti. Să fie Crăciunul şi, după ce-ai băut şi ai mâncat bine, să te vezi scăpat de toate capcanele, să ai deasupra capului bolta înstelată, pământul la stânga, marea la dreapta; şi, deodată, să-ţi dai seama că, în sufletul tău, viaţa a săvârşit ultima ei minune: că a devenit un basm cu zâne.

La un moment dat ajungi să trăieşti fiecare rând al cărţii cu o plăcere atât de mare, încât ai vrea ca basmul să nu se sfârşească. Sau, cel puţin, ţi-ai dori ca eroii cărţii să sfârşească frumos, ca-ntr-un basm: şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţi…
Cel puţin eu asta mi-am dorit.
Momentul uciderii văduvei, de către săteni, rupe vraja, distruge starea de poveste şi te aruncă direct în realitatea crudă, unde oamenii au trup, nu numai suflet, unde oamenii se folosesc de forţă pentru a-şi demonstra primitivismul, incapacitatea de a evolua, oricâţi Zorbi s-ar naşte. Ajungi să-i dai dreptate macedoneanului, care spune la un moment dat:… omul e o brută…
Moartea franţuzoaicei, a madamei Hortense, câteva pagini mai târziu, din cauza unei răceli puternice, scenele de lângă patul muribundei - când bocitoarele abia aşteaptă ca aceasta să-şi dea sufletul, apoi cele în care fiecare sătean fură ce poate de prin casă benchetuind apoi cu vinul şi cu puii fripţi din curtea acesteia (Babe, bărbaţi, copii ţâşneau pe uşă ca glonţul, săreau pe fereastră, peste gard, îşi dădeau drumul de pe terasă, ducând fiecare cu el ce apucase să şterpelească: oale, crătiţi, saltele, iepuri… Unii smulseseră din ţâţâni uşi şi ferestre şi le cărau în spate…)… nu fac decât să întărească mesajul pe care această carte doreşte parcă să ni-l transmită.
Care este acest mesaj? Nu altul, cred eu, decât cel prezent în următoarea discuţie dintre protagonişti:…
-Ce vorbeam eu alaltăieri, jupâne? făcu el. Voiai să luminezi poporul, cum ziceai, să-i deschizi ochii! Ei, iaca! Încearcă să-i deschizi pe-ai lui moş Anagnosti! Ai văzut cum stătea nevastă-sa în faţa lui şi aştepta poruncile, ca un câine care face sluj? Apucă-te acum şi învaţă-l că e o cruzime să stai acolo şi să mănânci o bucată din carnea porcului în vreme ce porcul e viu şi geme în faţa ta, sau că muierea are aceleaşi drepturi cu bărbatul. Ce-o să câştige un amărât ca moş Anagnosti din toate palavrele tale lămuritoare? Ai să-i pricinuieşti numai belele. Şi maica Anagnosti ce-o să câştige din asta? O să işte gâlceavă, găina o să vrea să devină cocoş şi toată ziulica n-o să facă altceva decât să se ia la harţă… Lasă oamenii în pace, jupâne, nu le deschide ochii. Dacă-o să le deschizi ochii, ce-o să vadă? Mizeria în care trăiesc! Lasă-i încolo să viseze mai departe!
Tăcu pentru o clipă, se scărpină în cap. Reflecta.
- Afară numai dacă, făcu el în cele din urmă, afară numai dacă…
- Ce? Hai să vedem.
- Afară numai dacă, când ar deschide ochii, le-ai putea arăta o lume mai bună decât lumea de bezne în care trăiesc acum. Ai aşa ceva?

Un scriitor care nu-şi poate depăşi condiţia de „şoarece de bibliotecă” nici măcar pe o insulă; un bătrân, un înţelept, care nu se recunoaşte învins de ani, până în ultima clipă a vieţii lui, trăind ca şi cum ar muri mâine, muncind ca şi cum ar trăi veşnic; o cocotă bătrână- madam Hortense - care îşi pierde tot farmecul când devine (cel puţin în mintea ei) altceva decât o fostă mare desfrânată; un papagal care nu ştie decât un singur nume: Canavaro; o văduvă ucisă pentru că un băiat s-a sinucis din vina ei; o şleahtă de călugări nebuni, perverşi, senili; multe despărţiri şi nicio revedere. Cam ăsta este, pe scurt, romanul „Alexis Zorba”.

Iar răspunsul cel mai scurt la întrebarea: cine este Zorba? l-a dat chiar el, personajul Zorba Alexis… Şi eu, jupâne, tot aşa, am un diavol în mine, şi-l cheamă Zorba. Zorba dinăuntru nu vrea să îmbătrânească, nu, el n-a îmbătrânit, n-o să îmbătrânească niciodată. E mâncău, are un păr negru ca pana corbului, treizeci şi doi de dinţi (32 la număr) şi-o garoafă roşie după ureche. Dar Zorba dinafară s-a scorojit, pârlitul de el, i-au ieşit peri albi, s-a zbârcit, s-a sfrijit, îi cad dinţii, şi urechea lui cât toate zilele s-a umplut de firele albe ale batrâneţii, de păr lung ca de măgar.