Ruga
Posted on august 29, 2007 by ellaida
Elena Farago…
Am vrut sa scriu aici o poezie de dragoste de-a ei.
Sufletul mi s-a oprit la alta.
Mi-a amintit de perioada in care brebenica nu se nascuse, iar tot ce-mi doream eu era ca ea sa fie… normala.
Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun…
Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât…
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;
Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.
Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu…
Filed under: poezii de suflet
Induiosator poem! Si cu un pic de egoism matern, din acela care ne exaspereaza la mamele noastre, atunci cand suntem adolescente si dupa care plangem cand ajungem adulte noi insine!
Cel mai mult si mai mult as vrea ca fetita mea sa stie ca acasa este si va fi mama (cel putin) care ii este sprijin in orice situatie…