M-a ȋngrețoșat:
● cohorta de politicieni care se ȋnghesuie oriunde sunt adunați mulți popi cu funcții ȋnalte, pentru a arǎta mulțimii cretinoide cǎ Dumnezeu este cu ei;
● mulțimea care se uitǎ prostitǎ la domnii de care vorbeam mai sus și nu numai cǎ nu le ȋntoarce spatele – atȃt unora cȃt și altora, protestȃnd mǎcar așa fața de atitudinea lor – dar se și fotografiazǎ cu aceștia, ba chiar se uitǎ prostitǎ cum Dumnezeu este alǎturi de mai-marii noștri;
● numǎrul mare de cazuri demascate de presǎ, ȋn care s-au furat (sau se furǎ) banii publici, și lipsa de urmǎri pentru toți acești ȋmbogǎțiți care vin apoi ȋn fața oamenilor explicȃndu-le ȋn ce a constat geniul lor ȋn afaceri…
● un avocat zǎrit la TV care spunea faptul cǎ violul nu este așa o infracțiune gravǎ cum este tȃlhǎria sau omorul sau mai-știu-eu-ce (!!!), și care explica apoi cǎ noul cod penal permite pǎrților implicate ȋn viol sǎ se ȋmpace cu ce sumǎ vor considera de cuviințǎ (!!!); no comment (nu de alta, dar prea aș avea multe de spus despre acest domn care vorbește așa, știindu-se bǎrbat, adicǎ o specie pe care violul nu o poate atinge…)
● dorința crȃncenǎ a unora de-a afla dacǎ Michael Jackson a fost sau nu homosexual, de-a vedea dacǎ la autopsie a fost cǎutat… undeva, cȃndva, iar dacǎ n-a fost… nu-i nimic, inventǎm, citȃnd surse, cǎ trebuie sǎ se știe, e imperios necesar sǎ se știe dacǎ… unde…; (atȃta vreme cȃt Michael Jackson nu și-a afișat cu nerușinare orientarea sexualǎ, oricare ar fi fost ea, eu cred c-ar trebui lǎsat sǎ se odihneascǎ ȋn pace; atȃta vreme cȃt nu s-a gǎsit nimeni care sǎ se mȃndreascǎ cu o astfel de cucerire, sau sǎ o demonstreze, eu cred c-ar trebui lǎsat sǎ se odihneascǎ ȋn pace; RIP Michael Jackson)
● apariția la TV a unor MARI vedete ale țǎrii noastre, care au gǎsit o mulțime de similitudini ȋntre carierele lor și ale vedetei ǎleia din America, decedate, adicǎ Jackson ǎla, care dansa bine, mai cȃnta și bine, da’ și ei, e-hei, dacǎ ar fi avut alt context ȋn care sǎ se desfǎșoare…
Mi-a plǎcut:
● rețeta aceasta, de UNT AROMAT CU VERDEȚURI, pe care am ȋncercat-o și e buunǎ-buunǎ; e simplǎ și bunǎ;
● poza aceasta (de pe un site care ȋmi bucurǎ sufletul):
● acest rȃnd din Șatra lui Zaharia Stancu: Numai roțile cǎruțelor lungi, cu coviltir, și copitele cailor, mǎgarilor și catȃrilor șatrei sfǎrȃmau ȋn grǎunțe mǎrunte tǎcerea de piatrǎ.
Pe vreme de crizǎ, al nostru prim-ministru se ȋngrijește de apetența pentru informație a tinerilor și inaugureazǎ internet wireless prin parcuri. Nu importǎ cǎ parcul e pd-list, psd-ist, bla-bla-ist, ce conteazǎ cu adevǎrat este cǎ tineretul bucureștean este ȋndemnat sǎ iasǎ ȋn parcuri nu pentru a respira (sau mǎcar a avea impresia cǎ respirǎ) aer curat sau a face puținǎ mișcare, ci pentru a se plimba ȋn voie prin spațiul virtual.
Din licee sunt scoase orele de sport. Prin parcuri sunt inaugurate hotspoturi. Nimeni nu mai dǎ doi bani pe lege. Primul-ministru ȋnjurǎ ca birjarii, dar se preocupǎ de tineretul avid de informație. Scenariile se abat asupra Romȃniei cu o vitezǎ de zeci de megabiți pe secundǎ… etc. etc.
E bine.
Dacǎ aș fi avut cuvintele potrivite pentru a mǎ face ascultat,
cu vocea mea de la șase ani, v-aș fi spus vouǎ, pǎrinților mei:
“Nu vorbiți atȃt de mult despre mine,
nu ȋmi dictați ce trebuie sǎ simt sau sǎ trǎiesc,
nici cum sǎ gȃndesc sau ce sǎ fac
lǎsați-mi un spațiu ȋn care sǎ mǎ pot regǎsi pe mine ȋnsumi.”
Dacǎ aș fi avut cuvintele necesare, cu vocea mea
de la zece ani, pentru a exprima lucrurile importante
din viața mea de copil rǎnit,
v-aș fi spus vouǎ,
profesorilor mei:
“Recunoașteți mai des ceea ce fac, mai mult decȃt ceea ce nu fac.”
Dacǎ aș fi avut cuvintele vitale, cu vocea mea de la
cincisprezece ani, aș fi exprimat
haosul, ȋntrebǎrile,
ȋndoielile și fricile mele și
v-aș fi spus vouǎ, celor apropiați mie:
“Sǎ nu vǎ fie teamǎ de rǎtǎcirile mele,
nu vǎ speriați de reacțiile mele,
ȋndrǎzniți sǎ vǎ afirmați ȋn fața incoerențelor mele
și confirmați-mi cǎ sunteți de neclintit alǎturi de mine.”
Dacǎ aș fi avut cuvintele ce ȋmi lipseau cel mai mult,
pentru a-mi așeza mai bine viața, cu vocea mea de la
douǎzeci de ani, v-aș fi spus vouǎ,
tuturor și ȋntregii lumi:
“Nu ȋmi ȋnlǎturați utopiile, nu rȃdeți de entuziasmul meu,
nu ȋmi rǎniți viitorul, nu ȋmi ucideți viața,
ajutați-mǎ sǎ protejǎm mai mult planeta,
pe care voi ȋncerca sǎ trǎiesc.”
Dacǎ aș fi avut cuvintele cele mai potrivite, cu vocea mea
de la treizeci și cinci de ani,
pentru a vǎ ajuta sǎ ȋmblȃnziți mai ușor lumea din jurul vostru,
v-aș fi spus vouǎ, copiilor mei:
“Ȋndrǎzniți sǎ vǎ trǎiți viața,
doar voi ȋnșivǎ o veți trǎi,
restituiți-mi mesajele negative
pe care vi le-am transmis,
și nu vǎ fie teamǎ sǎ ȋmi arǎtați
greșelile pe care le fac.”
Dacǎ aș fi avut cuvintele cele mai pline de speranțǎ
și de vise,
v-aș fi spus, cu vocea mea de la șaptezeci de ani,
“cǎ viața e frumoasǎ și meritǎ sǎ fie iubitǎ,
nu știam cǎ este atȃt de scurtǎ,
atȃt de vie, chiar dacǎ ȋn ultimul timp se scurge mai repede,
din prima clipǎ a zorilor, pȃnǎ ȋn ultima secundǎ a zilei.”
Dacǎ ȋntr-o zi aș gǎsi cuvintele magice pentru a opri
timpul
și a mǎ bucura de fiecare clipǎ,
cu vocea mea de optzeci de ani
aș putea ȋn sfȃrșit sǎ mǎ simt bine.
( Salomé)
- Prețul de pe carte… e cel final?
Vǎzȃnd cǎ nu primește niciun rǎspuns, repetǎ:
- Prețul de pe carte e cel final? Domnu`?!
Cel vizat de ȋntrebare afișǎ un zȃmbet ironic, aproape disprețuitor, ȋntorcȃnd capul spre bǎrbatul ȋnalt, exagerat de slab, ȋmbrǎcat cu un tricou alb peste care avea o vestǎ de mohair. Ȋi rǎspunse, ȋn silǎ, rostind tare cuvintele, sacadat, pentru a fi bine ȋnțeles, mǎcar de data asta:
- Tot ǎla, domnule! Aceeași ȋntrebare mi-ați pus-o și ieri…
M-am apropiat sǎ vǎd titlul cǎrții atȃt de mult doritǎ de bǎrbatul de șaizeci de ani, ce-l agresase pe vȃnzǎtor douǎ zile la rȃnd cu aceeași ȋntrebare. Era o enciclopedie ilustratǎ, o carte foarte groasǎ, cu un preț, bǎnuiesc, pe mǎsurǎ. Doar atȃt am putut citi, ȋn grabǎ – Enciclopedie ilustratǎ a…
Omul ȋși dorea din tot sufletul acea carte și-i dǎdea tȃrcoale de douǎ zile, cum ar da un cȃine hǎmesit unei mǎcelǎrii…
E foame de carte, m-am gȃndit.
Mai ȋncolo, o doamnǎ scundǎ, trecutǎ de prima tinerețe, blondǎ și bine rujatǎ, se adresǎ celui pe care ȋl ținea de braț și cu care se plimba printre cǎrți, agale:
- Așa-mi place sǎ vǎd multǎ lume adunatǎ aici! Asta-nseamnǎ cǎ oamenii sunt dornici de carte.
Vocea ȋi rǎmase ȋn urmǎ, cǎci m-am ȋndepǎrtat ȋndreptȃndu-mǎ spre un stand unde avea loc o lansare de carte. Un semicerc alcǎtuit din oameni veseli, vizibil mȃndri de cel care stǎtea pe un scaun, aplecat asupra unei cǎrți și citind cȃt putea de tare… niște versuri. Era ȋmbrǎcat complet ȋn alb, pentru a se asorta copertei cǎrții pe care o dǎruia ȋn acele momente viitorimii. Citea și citea… Un domn aflat ȋn stȃnga lui aproba din cȃnd ȋn cȃnd, fie printr-un cuvȃnt – da! așa-i! – fie printr-un rȃs zgomotos:
- Vezi?! spunea el adresȃndu-se cuiva aflat ȋn fața poetului, de parcǎ ar fi vrut sǎ spunǎ “Vezi cȃt e de mare?”…
Am fǎcut ochii mari, cǎci stomacul ȋncepuse sǎ mi se rǎsuceascǎ, supǎrat. Scena era penibilǎ. Oricȃt de mare o fi fiind domnul poet, o aprobare atȃt de vulgarǎ te fǎcea sǎ crezi cǎ omul-lansator- de- poezii (din care transpirația se scurgea abundent) citea cine-știe-ce rețetǎ de cȃrnați, iar celǎlalt gustȃndu-i, spunea cu gura plinǎ “cȃt e de bun! reușit cȃrnat!”…
Nici nu terminǎ bine de citit, cǎ portofelele groase se deschiserǎ și prin aer ȋncepurǎ a flutura hȃrtii de 100 de lei. Responsabilul de stand abia fǎcea fațǎ cererii. Oamenii primeau cartea, primeau restul și primeau și cȃte un autograf poețesc. Momentul era imortalizat de douǎ-trei aparate de fotografiat, foarte interesate de ceea ce aveau ȋn fața ochiului.
Ca pȃinea caldǎ s-au vȃndut. Cei prezenți au cumpǎrat și cȃte douǎ exemplare. De teamǎ cǎ se terminǎ și cǎ nu vor mai apuca. De teamǎ cǎ vor pierde unul și… nu stricǎ unul de rezervǎ. Pentru cadou. Oricum, succes total.
- Pentru cine de data asta? ȋntrebǎ poetul, adresȃndu-se unei doamne ȋn mȃna cǎreia zǎrii un exemplar identic cu cel pe care se pregǎtea sǎ-l semneze versificatorul. Tot pentru?…
- Da, tot pentru… spuse doamna, zȃmbind dulce și uitȃndu-se fix la stiloul care alerga pe hȃrtie desenȃnd vesel litere.
Nici Eminescu nu a avut un așa succes. Nu cred cǎ i-a cerut cineva lui Nichita Stǎnescu sǎ dea același autograf, aceeași dedicație pe douǎ exemplare diferite… Mǎ uitam cu mare și multǎ mirare și mǎ gȃndeam… cum ar suna “Pentru Tanța…, cu drag… Și iar pentru Tanța… cu drag…. Și ȋncǎ o datǎ… cu drag…”?!
Ȋncet, ȋncet misterul s-a mai dezlegat. Mi-am dat seama cǎ cei prezenți se cunoșteau, ba chiar erau sosiți ȋn grup. La lansare, ȋnainte, marș! Am pierdut grupul din vedere, ȋn scurt timp. Lansarea se efectuase cu succes. Putea, la fel de bine, sǎ fie fǎcutǎ și ȋn sufrageria poetului…
Tot ȋnvȃrtindu-mǎ pe acolo, mi-am dat seama cǎ am revenit ȋn fața standului atȃt de norocos pentru poetul cel alb cu cartea cea atȃt de albǎ.
De data asta tǎcere. Pustiu. Nimeni.
Cartea, ȋn lipsa poetului și a familiei bine-voitoare, stǎtea cuminte, micǎ și albǎ ca o virginǎ neatinsǎ ȋncǎ de pǎcat.
Da, pǎcat de copaci.
Cum mi se pare mie?
Când mă gândesc la ea… instantaneu îmi vin în minte roiuri de muşte grase, verzi zburând peste hoituri proaspete, suculente.
Îmi vin în minte ciolane roşii, abia sărăcite de carne, pe care se bat câinii pe maidan.
Îmi vin în minte… inşi buhăiţi, mari cât trei, patru sau zece etaje (fiecare după buget, coane Fănică) râzând binevoitor de undeva de deasupra tuturor…
Maşini care se deplasează lent prin urbe, cerându-ne să ne trezim cât mai repede.
Îmi vin în minte tone de hârtie colorată, ce ne promit o viaţă de ciocolată (mai contează că ciocolata promisă are cacao şi… atât?)
Am fost întrebată cum mi se pare mie această campanie electorală. Cu cine ţin. Pe cine consider învingător. Pe cine simpatizez. Cine îmi este antipatic…
Întrebările de mai sus mi se par răsuflate, depăşite. Nu pot răspunde la ele.
Dacă ar fi să întreb şi eu ceva legat de campania aceasta, aş întreba: chiar mai există oameni interesaţi de câinii care se bat pe ciolan, de muştele care bâzâie peste mortăciuni, de viitoarele afaceri ale unor inteligenţi trimişi acolo de nişte… creduli?
Apropierea alegerilor scoate din amorţeală personaje pe care altfel le-ai considera de mult apuse… Ce le deosebeşte de râmele care scot capul din pământ când vine ploaia? Ce le deosebeşte de muştele care îşi depun ouăle când simt cărniţă la orizont?
Mi-e silă.
Am fost în altă lume. Şi am uitat pentru o vreme de aceasta. Văd că unii se încăpăţânează să mă păstreze în blogroll-ul lor. Măi, eu chiar le-am fost dragă, îmi zic. Să vadă ei că Ellaida tace luni în şir şi să nu o şteargă de pe faţa blogroll-ului… asta chiar e ceva!
Luni întregi am tot scris aici, voi m-aţi citit… Şi-apoi…. am atins un punct în care credeam că nu mai am nimic de zis… Voi mă contraziceţi.
Am întins coarda la maximum – nu că aş fi vrut…
Timpul. El e de vină. Nu-mi este de ajuns.
Am reînceput lucrul şi… orele pe care le dedicam blogului mi-au fost… furate. Din cauza celui mai mare defect al meu: când am ceva de făcut… acel “ceva” îmi consumă toată energia, îmi absoarbe toată atenţia… Mă focalizez ca… laserul. Da, e defect nu calitate. Pentru că nu pot face altfel. Dacă aş putea alege…
S-a schimbat WordPress-ul… trebuie să-l bingăn…
Întâmplător, în aşteptarea metroului, am asistat la o discuţie dintre două eleve, discuţie care m-a făcut să constat că poţi trece prin viaţă ca un şobolan care ronţăie tone de cărţi, dar nu pricepe nimic din ele…
Amândouă erau indignate de soluţia aleasă de Marin Sorescu pentru a-l salva pe Iona din captivitatea burţilor de peşte: cum se face că un autor care recomandă sinuciderea este slăvit în manuale?!
(Pentru cine nu-şi aminteşte piesa: Iona era un pescar care, după un timp, se descoperă captiv într-un şir nesfârşit de burţi de peşte. Ia cuţitul, sfârtecă una, sfârtecă două şi dacă vede el că nu poate scăpa din universul piscicol, îşi sfârtecă propriul abdomen…)
Le dau dreptate: într-o lume preocupată de aparenţe, de aici şi acum, de palpabil, concret şi indubitabil, cum poţi să înţelegi un mesaj atât de grav, ca cel al evadării prin spintecarea propriei burţi?…
Nu ştiu ce să zic… dar se pare că în timp ce unii îşi bagă capul în găleată pentru a-şi stinge setea, alţii nu ştiu să folosească apa din ea decât pentru a se…îneca…
Unde căuta Iona, iniţial, soluţia eliberării? În exterior. Încerca să iasă dintr-o situaţie, dar nimerea în alta. Mai mare, mai grea. De ce? Pentru simplul motiv că nu conştientizase, nu căpătase experienţă pentru a căuta salvarea într-o cu totul altă direcţie. Adică… în interior. Dar acest gest nu înseamnă interiorizare, ci cioplire, sfârtecare (operaţiunea e grea, dureroasă şi de durată), modelare a propriei fiinţe…
Vor păşi în viaţă şi vor aştepta totul de la ceilalţi: înţelegere, iubire, linişte, ajutor. Vor sfârteca burţi de peşte, se vor debarasa de împuţiciunea din afara lor, dar îşi vor lăsa propriile abdomene în putrefacţie. Vor simţi un miros greu, înţepător, şi vor crede că ceilalţi sunt de vină pentru ceea ce li se intâmplă. Vor pretinde totul, dar de la alţii, căci ele… ce pot face? Dacă nu vor primi, vor face încă o încercare… şi încă una. Apoi se vor resemna: nu se poate! Sau, mai rar, dar atât de dureros pentru părinţi, vor repeta gestul lui Iona. Şi nu în mod simbolic, cum a făcut-o acesta, ci palpabil, concret, indubitabil, acolo şi atunci…
Petreceam ore întregi, ziua, ascultând ştiri. La televizor. Târziu în noapte, ştirile din ziarele de pe net îmi înroşeau ochii…
Veneau către mine lin, dar cu o forţă nebănuită. Le devoram, căci iubesc informaţia…
Nu sunt o persoană care să stea cu ochii în televizor, dar sunt unul dintre oamenii care lasă televizorul sau radioul să meargă, ca un fundal sonor…
Până într-o zi…
Mi-am dat seama că abundenţa de ştiri negative (dacă s-ar face o statistică- poate că s-a făcut, dar eu nu ştiu de existenţa ei… – cred că 99,999 % dintre ştiri sunt negative) pe care o lăsam să-mi inunde viaţa – nu-mi aducea nimic bun. Dar nimic…
Toţi cei care mi-au accesat blogul – că au vrut asta, sau doar au nimerit, absolut întâmplător, în vâltoarea cuvintelor lui – au observat că , de regulă, subiectele abordate şi comentate de mine erau din acest domeniu – ştiri. Bune, rele, bizare, nefireşti, nebune… Adică negative…
Şi-atunci… am luat o pauză. Când am conştientizat că pasiunea mea, curiozitatea mea devenise dependenţă… am zis: STOP!
Urmarea…
Nu s-a văzut?! Dacă nu a observat nimeni, vă spun eu… n-am mai scris niciun cuvânt în blog, n-am mai citit nicio ştire de pe net, n-am mai accesat niciun alt blog, am urmărit tot mai rar ştirile de la televizor, n-am mai ascultat niciun post de radio…
Şi am scăpat de dependenţă.
Căci eu cred cu tărie un lucru: atunci când nu mai eşti stăpân pe tine, nu ai cum să reuşeşti să fii vreodată stăpân pe viaţa ta.
Sau, cu alte cuvinte… puternic şi cu adevărat învingător este cel care se învinge pe sine.
Sunt atâtea lucruri care merită discutate – în afara informaţiilor de tipul celor amintite de mine mai sus – încât nu văd de ce aş continua să merg pe drumul acesta plin de praf, de noroi şi de uscăciune.
Vezi ce fac?
În loc să abordez un subiect interesant, disec mortăciuni.
Miroase rău. Pute. (Un mort revenit printre cei vii… poate să facă altceva decât să pută?)
Aşa că, deocamdată, pentru azi… subiectul este închis.
Dar blogul… merge mai departe. Căci am conştientizat un adevăr: cu cât voi lăsa evenimentele negative întâmplate altora… să-mi afecteze viaţa (fie că această „afectare” nu se materializează iniţial decât cu un mic comentariu pe blog) să-mi pătrundă în viaţă… cu atât evenimentele pozitive se vor îndepărta de mine.
Iubesc. Iubesc multe persoane, multe lucruri (dacă v-aş spune că iubesc şi paharul din care beau apă, m-aţi crede?). Am o mulţime de vise. Sunt fericită. Am un copil minunat. Fac exact ceea ce-mi place. Sunt stăpână pe mine. Dar… gândesc negativ. Şi exact acest ultim aspect, pe care ar trebui să-l ignor – ca să dispară… mă nemulţumeşte…
Nu. Nu am abandonat blogul. Nici nu am patit nimic rau. Pur si simplu am o perioada extrem de incarcata si nu reusesc sa mai intru pe blog. Mi-e ciuda, dar in curand voi reveni. Ma bucur ca nu m-ati uitat si sper sa revin cat mai repede.
Cu drag,
Ellaida.
într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.
pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.
trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.
arzând cu troznete, ca daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.
(Ciocnirea – Mircea Cărtărescu)
Dacă lângă numele tău cineva adaugă într-o bună zi şi cuvântul “ministru” ar trebui – cel puţin atunci când deschizi gura- să te străduieşti să-ţi foloseşti şi creierul. Altfel… ajungi să declari… lucruri care nu fac decât să arate că numelui tău îi stă mai bine singur:
„Religia, din punctul meu de vedere, se ocupă de educarea sufletului, a inimii, e mai mult ca o poveste, ca un mit care se spune unui copil mic, iar el, după o anumita vârstă, după 14 ani, alege ce să facă.”
… spuse Adomniţei Cristian, ministrul Educaţiei.
Bine zis! Daţi afară religia din şcoli, că doar basme îi învaţă pe ai noştri copii şi există riscul ca aceasta să-i facă să adoarmă în bănci. Plus că există riscul ca micuţii, ajunşi adulţi, să protesteze când văd cum popii îşi bat joc de credinţa neamului lor, când văd cum guvernanţii construiesc Catedrale pentru re-alegerea lor viitoare, când văd cum babele îşi tratează aproapele cu îmbrânceli şi înjurături, când văd episcopii urcaţi pe mături, pardon – în elicoptere…
Ce atâtea “poveşti” după 14 ani! La 14 ani sufletul copilului, inima lui sunt pe deplin conturate, mintea gata formată, aşadar poate trece la… fapte.
Action!
Caprele, vacile şi porcii clonaţi pot fi mâncaţi cu încredere, după spusa cercetătorilor americani. Carnea de oaie clonată încă nu este declarată sigură pentru consumul uman.
De mult n-am mai avut un aşa nod în gât citind o ştire. Să faci un biftec din vacă de eprubetă, să mulgi dublura caprei, să-i mănânci slănina porcului clonat.
Nu ştiu cum funcţionează creierul uman, dar FDA (Agenţia guvernamentală americană pentru alimente şi medicamente) ştie, cu siguranţă. Astfel se poate explica faptul că această instituţie a declarat că nu intenţionează să ceară etichetarea cărnii de acest tip.
De fapt, ar trebui să spun că nu ştiu cum funcţionează creierul uman, în general. Şi asta pentru că ştiu că al meu creier ar refuza cu siguranţă să-l lase pe dom’ stomac să digere carne produsă în eprubetă…
Portocale, măsline, rodii… bleah! Am evoluat. Doar creierul ne-a rămas puţin în urmă.
Ştiu o rezolvare a problemei: ne facem vegetarieni şi consumăm numai soia. Aaau, nu. Că şi asta este modificată genetic. Atunci… porumb. Mâncăm mămăligă până ne vine rau. Nici. Nici porumbul nu mai e sigur.
Ar mai fi totuşi o soluţie: să ne clonăm şi să ne hrănim dublurile cu dubluri!
Original!
O ştire. Veche. De prin… 1998. Mai exact 6 decembrie 1998. Evenimentul Zilei:
Familia Zorba se întoarce la origini – Nepoţii celebrulului Alexis Zorba, care trăiesc în Iugoslavia, au obţinut în sfârşit cetăţenie grecească, relatează AFP, citând declaraţiile oficialităţilor din Grecia. Anna Gaiger şi Vangelis Yanda, copiii Katerinei, fata mai mică a lui Zorba, care trăiesc în prezent la Belgrad, au solicitat de mai multă vreme să li se acorde cetăţenia elenă şi în sfârşit dorinţa lor le-a fost îndeplinită. “Ei au acum cetăţenie elenă, însa va mai dura puţin până la terminarea formalităţilor, când vor primi şi paşapoartele”, a declarat ministrul grec de Interne.
Viaţa lui Alexis Zorba a fost surprinsă de scriitorul Nikos Kazantzakis în cartea cu acelaşi nume, aparută în 1946, iar personajul a capătat celebritate mondială după prezentarea filmului “Zorba Grecul” (1964) regizat de Michalis Cacoyannis, cu Anthony Quinn în rolul principal.
Adică Zorba… a trăit cu adevărat?! A iubit, a visat, a spus poveşti minunate, a (mai ales) dansat, a călătorit peste mări şi ţări întocmai ca Sindbad Marinarul, eroul lui?!
Mi-e greu să accept această variantă. Nu-mi pot închipui că omul, macedoneanul, personajul Alexis Zorba a fost ceva mai mult decât o idee, o scânteie, o minune a minţii lui Nikos Kazantzakis. Mi-e greu să mi-l imaginez… cu carne şi cu oase.
Mi-e greu să cred că Alexis Zorba are (adică… a avut) şi altceva decât… suflet.
Ar fi… prea frumos, să fie adevărat!
În mod cert… dacă N.K. -în conturarea marelui Alexis – ar fi pornit de la un personaj real, creaţia lui literară nu şi-ar pierde cu nimic din valoare.
Ba dimpotrivă.
Felul în care faimosul scriitor grec te ia cu el direct din fotoliu în „marea aventură” din insula Creta, bucuria pe care ţi-o produc gândurile şi poveştile pline de înţelepciune şi de originalitate, pe care Alexis Zorba, omul cu ochii trişti, batjocoritori şi plini de ardoare ţi le spune ţie, cititorului, prin intermediul naratorului-personaj (căruia scriitorul nu-i dă niciun nume, nu întâmplător), starea de completă derută ce te cuprinde imediat ce ai parcurs ultimele file ale cărţii… ei bine, TOATE acestea îţi dau dreptul să-l admiri din tot sufletul şi pe… creator. Altfel, putem cădea într-o uriaşă capcană: admirăm creaţia şi uităm cu desăvârşire de creator.
Cine e şi Zorba ăsta? read more…
Ieri, Realitatea Tv, explicaţii, isterii, Marian Vanghelie:
“Întrebaţi-vă toţi colegii din presă! Stau sâmbătă, stau duminică, sunt full option la primărie! Am plecat câteva zile după 4 ani de muncă! (…) Nu s-a ştiut! Avertizările nu au fost chiar aşa, au zis că ninge doar 2 zile”
Dacă mă gândesc la faptul că se declară a fi un primar care este mare cititor de “almanahe”… în mod sigur pe undeva are o pungă cu aer.
Dacă mă gândesc la faptul că are o voce puternică şi un debit verbal care te surprinde prin acurateţea isteriei, cu siguranţă dispune de cel mai tare sistem audio din lista de pesedişti.
Dacă mă gândesc la faptul că oricând îl pot închide din telecomandă, că atât spatele cât şi faţa îi sunt acoperite de piele, că are climatronic şi un sistem de navigaţie performant (când vremea se strică în oraş, sistemul de navigaţie îl ajută să şi-o regleze după cum îi place), că are trapă (pe care şi-o deschide de multe ori fără să gândească), că-şi foloseşte senzorii de ploaie şi zăpadă atunci când pleacă în concediu (deşi s-a văzut că pot da şi greş)… atunci… DA! Sectorul 5 are un primar “FULL-OPTION”!
O singură nedumerire am, care este: cât costă?!
Orgolii, dovezi, amânări, întâlniri, acuzaţii, dezbateri… chestii- socoteli… Toate pentru că Băsescu refuză să o numească pe Norica, cea care “n-a avut bile“… la Justiţie.
De parcă ar conta, de parcă s-ar schimba ceva în viaţa celor care au neşansa să ajungă în faţa justiţiei.
Sa luăm ca exemplu cazul prezentat astăzi de Ziua: Un profesor a fost pedepsit cu plata unor daune morale pentru calomnie (22.777 RON) deoarece a avut curajul să demaşte un plagiat grosolan, atentând astfel la orgoliul uriaş al unui şef. 
În urma acestui vredict, plagiatoarea a fost premiată şi avansată la gradul de preparator, apoi la cel de conferenţiar universitar, datorită operei ei ştiinţifice. Iar cel… cu banii luaţi a avut numai de suferit în urma acestor evenimente…
Faptul că lucrarea calificată de el drept “plagiat” chiar era un plagiat, n-a contat pentru justiţiari. Mult mai mult a contat că el, cel care a facut denunţul, nu era autorul cărţii plagiate.
Ca să se inţeleaga mai bine, principiul aplicat a fost “nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala!”…
Din toate acestea eu trag o singură concluzie: români, ţara vă vrea muţi, orbi şi surzi la ce se-ntâmplă-n jur! Uitaţi-vă la voi în cratiţă, prajiţi-vă cârnaţii, mâncaţi-vă ciorba şi lasaţi păcatele vecinului în mâna Domnului. Căci numai în ceruri dreptatea va fi deplină şi adevarată! Ha-le-luia!
Dacă, răsfoind paginile virtuale, ai da peste o fotografie care se potriveşte exact pe profilul ziarului tău, ce ai face? Ai publica-o, bine-nţeles, specificând sursa. Şi ai scrie, lângă, un articol pe măsura inteligenţei de care dispui.
Dar dacă imaginea respectivă e veche, copiată de pe alt site… iar ştirea ta n-ar fi decât una răsuflată? Nu contează, o publicăm, bani să iasă!
Astăzi “ziarul” Atac publică o fotografie preluată de ei de pe un blog.
Fotografia e veche, cunoscută tuturor celor care accesează site-uri de “fun” şi nu arată decât că angajatorii ar trebui să verifice la viitorii angajaţi dacă ştiu să scrie în limba română. Sau, dacă eşti puţin sceptic (aşa cum sunt eu), nu arată decât că… poţi face glume cu oricine şi despre orice atât timp cât nu se află cine eşti.
Celor de la ziarul mai sus amintit, fotografia nu le-a trezit decât… pofte. Culinare, desigur. Aşa că ea este însoţită de o reţetă culinară, adaptată momentului.
Din dorinţa de a face celebru un blog, s-ar putea să nu atragă către respectivul blog decât mânia celor de la Metro, care – dacă nu dau un mic search pe Google- vor ramâne cu impresia greşită că reşiţeanul le-a şifonat imaginea…
Cam asta este reţeta unui ziar de comă, pardon – de vomă.
Campanie electorală, în şcoli, pe bani publici.
Altfel spus: chipul lui Marian Oprişan (PSD) pe orare distribuite gratis şi tipărite cu bani de la bugetul local. Nu mulţi. Vreo 100.000 de euro (Ce, ăştia-s bani?! Bani sunt cei pe care îi iau în plus pensionarii, copiii şi studenţii… ei omoară economia, pe ei se chinuie bugetul să-i ţină-n spate!).
Niciodată râmele-astea infecte, care fac tot felul de ilegalităţi, n-au păţit şi nici nu vor păţi nimic. Iată ce declară respectivul:
„Care-i problema? Nu sunt eu preşedinte al CJ? Şi preşedintele Basescu a făcut aşa ceva şi nu l-a criticat nimeni”… (EvZ)
În loc să găsească o explicaţie cât-de-cât coerentă şi de bun-simţ… aruncă pisica moartă în ograda vecinului, ca să pută şi la el puţin.
Acum stau şi mă găndesc la bieţii elevi: cum o fi să vezi zilnic, atunci când îţi pregăteşti ghiozdanul, chipul sus-numitului?
Cred că… penibil. Şi – mai ales – … deprimant.
Acest post este interzis tuturor celor care doresc să consume astăzi carne de o… rice fel.
Doi studenţi din Iaşi au înfiinţat un site, unde oferă spre vânzare… oase umane. Şi asta pentru că ai lor colegi ar rămâne neînvăţaţi în lipsa acestui preţios material didactic.
Au aşadar în dotare un suflet maaare, muuulte oase, dar şi un spirit de afacerişti pe măsură.
Până aici – nicio problemă.
Problemele pot apărea doar în momentul în care te-ai întreba de unde provin aceste oseminte… Răspunsul micilor întreprinzători este olecuţă hilar: oasele provin din schimbul dintre generaţii, nu din vreun mormânt profanat.
Bine, bine, dar cum a putrezit, bre, bietul creştin? Cum a ajuns el să fie os?! Unde a fost ţinut şi cine i-a mâncat cărniţa? Dacă nu viermii, atunci cine?
Dacă a fost ţinut într-un mormânt… înseamnă că cineva l-a scos de acolo… cândva, pe înserat, când ziua se îngână cu noaptea, iar groparii simt o nevoie ancestrală de a face şi ei un leu pentru ţuică.
Dacă n-a fost îngropat în tina rece, cum i-a dispărut carnea de pe oase? Oasele de pui, de exemplu, ies la iveală abia după ce apa le fierbe sau rotisorul le frăgezeşte, pentru ca apoi dinţii înfometaţi să-şi facă datoria…. În cazul ăsta, cine s-a ocupat de tranşare?
Eu îs olecuţă de la… bloc şi chiar nu ştiu cum apar oasele care fac apoi obiectul schimbului acesta morbid dintre generaţii.
A! O fi de la cadavrele folosite pentru disecţii?
Adică oamenii ăia, ai străzii de regulă, sunt disecaţi, tranşaţi, îngropaţi şi apoi dezgropaţi?!
Văleeeeu, muică!
Acum câteva zile am aflat ca hazardul şi-a făcut din nou de cap! Şi unde putea să se întâmple acest lucru dacă nu în sânul cald şi primitor al loteriei mioritice?
A treia zi de Crăciun a fost organizată o tombolă CaDou. Participanţi: vreo 332.190 de fraieri. Premii: un LCD-eu şi vreo 500 lei de căciulă. Câştigători: x şi fratele lui x; y şi soţia lui, plus fătul; z, w şi k de două ori ( au mâncat mult ca-bis când erau mici); şi tot aşa. Cineva s-a sesizat (e chiar amuzant că un participant frustrat că hazardul îl tot păcăleşte s-a apucat să facă statistici legate de cei 400 de “fericiţi” câştigători) că prea sunt multe câştiguri “de familie” şi a reclamat Loteria la OPC.
În urma acestei reclamaţii doamna Ghervasuc a stat şi-a tremurat sub plapumă, nu s-a mai dat jos din pat şi nici n-a mai mâncat nimic timp de trei zile. 
O moderatoare de la Realitatea TV a reuşit totuşi să o aducă în studioul emisiunii ei şi să îi pună câteva întrebări legate de acest subiect.
Pentru a explica situaţia puţin obişnuită, preşedinta a scos la înaintare tot batrânul hazard. Iar pentru a argumenta că nu se pot produce nereguli în cadrul instituţiei, deoarece comitete şi comiţii veghează la buna desfaşurare a evenimentelor de acolo, a mai spus:
„Peste tot în Europa, comisiile de omologare şi comisiile de tragere sunt formate doar din reprezentanţi ai Loteriei. În niciun caz, nu sunt reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cum sunt la noi, nu sunt reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului sau ai Ministerului Finanţelor. Oare nu sunt toţi aceştia pentru a nu mai exista atâtea fabulaţii pe seama acestor trageri?”
Auzind-o pe d-na Ghervasuc, câteva minute mai târziu, spunând ca 40% din încasări se întorc sub formă de premii, restul fiind profit care merge spre diverse instituţii ale statului, iar la sfârşitul anului 80% din profitul net se duce tot către aceste instituţii, de ce nu aş crede eu, cetăţean de rând, că… ursul latră, câinii merg… ăăa, nu… câinii latra, ursul merge… nici….da! ursul merge, câinii işi văd de oasele lor?!
În final vă propun un joc: luaţi o foaie de hârtie, un pix şi apoi scrieţi 6 posibile norocoase. Luaţi apoi o altă foaie de hârtie, acelaşi pix şi daţi-le persoanei apropiate pentru a nota şi ea 6 norocoase. Ce şanse sunt ca pe acele foi de hârtie să fie aceleaşi numere, sau măcar trei numere comune? Cum… aproape zero?!
Dacă a fost posibil ca acelaşi om (şi încă unul, şi încă unul, plus familia lui) să câştige de două ori când s-au extras 400 de bilete din 400.000, orice este posibil.
HA-HA-HA- zard!
Am încercat să scriu despre altceva. Nu mi-a ieşit. Cu niciun chip! Şi asta deoarece creierul meu derulează la nesfârşit câteva imagini: popi în cer, cruci în ape îngheţate, oameni înotând să le prindă, agheasmă la robinet, mesaje… subliminale lângă butoi, cozi lungi şi umflate ca burţile unor dihănii sătule… Adică imaginea sublimă a credinţei… strămoşeşti.
Rar scriu despre popi, pentru că mi-e silă.
Am aflat de prin vecini (sunt înconjurată de babe credincioase – care habar n-au de fapt ce-i aia credinţă… gândesc_că o cruce făcută temeinic şi un gât de agheasmă rezolvă tot) de o găselniţă a popilor de la biserica mea de cartier: lângă fiecare butoi cu agheasmă – câte o… cutioaie. Nu puteai să iei agheasma fără să cotizezi, măcar simbolic. Se uitau urât cei de lângă. Ca la vrăjitoare – dacă nu dai ceva, n-are leac! 
Aş vrea să vină ziua în care să văd şi eu un preot că încearcă să-i trezească pe credincioşii care se împing şi se înjură pe la cozile astea jalnice. Să le spună că mai important este modul în care îşi tratează aproapele, decât bidonul de agheasmă pe care îl cară spre casă. Că mai bine beau apă dintr-o baltă, decât să spere că agheasma le va spăla maţele care put a prostie… Şi să le interzică apropierea de apa sfinţită a Bobotezei.
Dar eu… nu vreau să vină Apocalipsa.
Cum, Doamne-iartă-mă, tu – ditamai arhiepiscopul- îţi urci fustele în elicopter (închiriat de prostime) ca să arunci crucea în apa îngheţată?
Tare înapoiată trebuie să fiu din moment ce sunt şocată de un astfel de zbor!
Trebuie să fac ceva să-mi depăşesc condiţia. Da. Am o idee: la anu’, pe vremea asta, n-ar fi modern, ieşit din comun, original… să vă urcaţi toţi popii ăştia cu idei progresiste într-o rachetă cu care să exploraţi spaţiul vreo câteva sute de ani?
Ar fi singura cale prin care voi, cohorte de popi cu apucături de vrăjitoare, v-aţi mai putea apropia de lumea spirituală.
